Sunt singurul responsabil pentru problemele mele. E vina mea…
Dacă mă uit în urmă la viața trăită până acum, știu că este totul din vina mea. Delăsarea, dezinteresul pentru propria viață, iar apoi depresia. Acum sunt responsabil să îndrept lucrurile. Pentru mine.
Citește și:
Stres la muncă: De ce am hotărât să spun stop!
Tu ce șef toxic ai avut? „Mi-a reproșat că mi-am luat liber când a murit bunica“
„Țin minte că în adolescență eram pasionat de calculatoare. Erau încă o noutate, iar pe mine mă fascinau, pur și simplu.
Mă visam web designer. Și aș fi putut fi, dacă nu mi-aș fi găsit mereu scuzele potrivite pentru a-mi rata viața.
Îmi este greu să recunosc asta și o pot face acum, pentru că, după mult timp, am ales să merg la un psiholog pentru a mă ajuta să ies din depresia cu care mă confrunt.
Depresia cauzată de propria mea delăsare, de impertinența de a considera că sunt deștept și asta e suficient pentru a reuși.
Nu am muncit suficient, nu mi-am terminat studiile, nu am fost consecvent, nu m-am adaptat unde am fost angajat, am intrat în conflict cu toate formele de autoritate, iar acum îmi depun CV-ul la retail-eri, unde îmi caut job-uri mărunte din care să pot trăi.
Problema este că și când sunt acceptat la o astfel de muncă, nu rămân mult timp, pentru că… nu are nicio legătură cu ceea ce îmi doream. De aici și depresia.
Nu este ușor să îți găsești un loc de muncă și nici să îl păstrezi. Iar dacă ești și lipsit de orice motivație, este cu atât mai greu.
Formarea continuă este singura soluție pentru a face față cerințelor de azi. Ce visam eu în materie de web design, face acum și o fată de clasa a opta.
Singurul lucru pe care mi-l doresc, este ca măcar acum să îmi pot schimba perspectiva, să îmi accept greșelile și să mă concentrez pe ce pot face în continuare, nu pe ce a fost.
Lipsa banilor este dureroasă, izolarea de cei din jur, față de care te simți inferior, este copleșitoare, iar odată ieșit din cercul oamenilor activi, care muncesc, îți este greu să te reintegrezi.
Mai ales când stai câțiva ani fără să muncești, cum am făcut eu. Am 44 de ani, locuiesc cu mama pentru că nu îmi permit o chirie, iar visurile mi le-am făcut singur praf.
Acum, reînvăț să mă văd într-o lumină mai blândă, a unui om cu eșecuri, dar care își dorește să facă o schimbare.
Știu că piața muncii este o problemă, dar încerc să nu fiu și eu una. Pentru că, dacă vreau cu adevărat să o iau de la capăt, încep să sper că o pot face.
Ilarie, 44 ani
Foto: shutterstock.com
