Tată meu a fost alcoolic, dar l-am iubit enorm. Dar efectele acestei copilării asupra vieţii mele amoroase se resimt ca undele unui seism

 

Da, tata a fost alcoolic, sunt fiica unui alcoolic… Uneori simt nevoia să repet lucrurile astea ca să le pot înţelege şi stăpâni mai bine. Alteori aş vrea să uit, dar nu pot.

 

 

L-am iubit enorm pe tata. Se spune că fetele îşi iubesc mai mult tatăl. Nu ştiu dacă e adevărat, dar eu l-am iubit pe al meu şi l-am admirat. Chiar şi când nu aveam de ce, când ţipa la noi sau ne jignea, când o plesnea pe mama.

Eu şi sora mea am crescut în acest climat în care cresc majoritatea copiilor români, într-un orăşel din Oltenia, cu un tată inginer auto şi o mamă învăţătoare.

Sora mea spune că nu are aceleaşi amintiri tandre despre el. Posibil, ea e mai mică decât mine şi starea lui s-a agravat cât ea a fost copil, eu l-am cunoscut şi pe tatăl simpatic şi tandru şi plin de umor care a fost la tinereţe.

 

O familie tipică, cu problemele sale tipice în anii 80

Tata m-a avut pe mine când el era în vârstă de 27 de ani şi mama de 24. Căsătorie tipică în anii 80. Mama ştia că tata avea o problemă cu alcoolul, dar tot l-a luat, pentru că se iubeau.

Pare că alcoolul era ceva aşa de comun pe atunci, încât nu se împiedicau doi oameni de asta când vine vorba să se căsătorească…

Mereu m-am întrebat de ce a avut mama naivitatea asta. Credea ea oare că tata se va vindeca de băutură?! Nu am discutat niciodată cu ea despre lucrurile acestea, dar cred că nutrea această speranţă.

Că dacă tata se căsătoreşte cu ea îşi ordonează viaţa, şi când mai vin pe lume şi copiii, gata, totul va fi ca în poveşti. Ţeapă, dragă mamă! Nu a fost deloc ca în poveşti. Cel mult, ca în poveştile de groază.

Tata nu s-a abţinut de la băutură niciun moment. Îmi amintesc de petrecerile la diverşi prieteni ai lor din oraş când bea de cădea sub masă. Apoi de eforturile mamei de a-l duce acasă, unde urmau ţipetele, insultele. Pe tata îl durea undeva de ţipetele ei. Cred că nici nu le auzea.

O mai plesnea când ea sărea calul şi îi veneau la gură prostii prea mari. Atunci o plesnea ca să tacă, să nu auzim noi şi să învăţăm cuvintele alea grele.

În mintea lui aburită de alcool, tata ne proteja. Sora mea era tare mică, cred că nu avea mai mult de 2 ani, plângea şi ea, trezită din somn de ţipetele lor.

 

Citește și:

Pentru binele meu, m-am distanțat de părinți

Cer iertare părinților mei. Poate cam târziu…

Oare de ce au acceptat părinţii mei să trăiască aşa?!

Mai târziu, când am devenit amândouă adolescente, ne întrebam de ce oare părinţii noştri nu şi-au pus niciodată problema că noi avem somnul nostru de copii perturbat, că aveam anxietăţi, că ne era frică de ei.

Cred că pur şi simplu nu şi-au pus aceste probleme. Cred că până în anii 90, a te căsători şi a avea copii era o chestie aşa de automată, încât o făceai pur şi simplu, fără să te întrebi asupra calităţii vieţii tale şi familiei tale.

Ce psihologie, ce întrebări asupra traumelor pe care le au copiii?! E ridicol, părinţii noştri erau nu doar foarte conformi cu cererile societăţii (să bifezi căsnicia şi copilul, de preferinţă până în 30 de ani) dar erau şi foarte ignoranţi.

Nu existau cărţi de dezvoltare personală, cărţi despre educaţia copiilor, etc. Psihologii erau ceva aşa de exotic, de parcă spuneai că vrei să îţi facă concediul în Thailanda… Să ne amintim, erau anii 80.

Deci până la un punct, nici nu îi pot culpabiliza pe ai mei că au fost cum au fost. M-am întrebat de nenumărate ori de ce mama a acceptat să stea cu tata până la moartea lui (acum 7 ani, de ciroză). Oare de ce?

Iubirea s-a stins de mult, sunt sigură. Ar mai fi explicaţia că era dependentă financiar de el. Tata câştiga destul de bine, lucra la o fabrică de piese auto, după Revoluţia a deschis un atelier auto pe care l-a gestionat binişor. Cât era treaz…

 

L-am adorat pe tata. Aşa fac toti copiii cu părinţi disfuncţionali

Cât era treaz tata era un om minunat.  Şi azi spun despre el asta, şi o spun din toată inima. Citea mult, ne citea poveşti, ne ducea la maşinuţe, ne învăţa să conducem şi să fim la fel de curajoase cum erau băieţii din cartier.

A spus că nu regretă că are două fete, că pe el fetele îl iubesc mai tare. Nu cred că sora mea e de acord cu asta, dar eu l-am iubit foarte mult. L-am admirat.

Copiii din cartier şi de la mine de la şcoală aveau taţi muncitori, al meu era intelectual. Alt statut. Îi iertam orice, pentru că eram mândră la final de an când venea la serbare cu cămaşa albă, curată, călcată de mama şi mă aplauda. Luam coroniţă şi simţeam că voi fi la fel de deşteaptă ca el.

Ce naivi sunt copiii…. cum pot ei să iubească un părinte profund disfuncţional! Cum pot ei să investească toată inocenţa în ceva fără rezultat! Şi pe mama o iubeam dar ea ne întrista cu cuvintele ei grele: „M-am sacrificat pentru voi“.

Da, simţeam din plin că se sacrifică pentru noi, să avem tot ce ne trebuie, hăinuţe curate, mâncare, rechizite. Stătea cu tata ca să avem noi toate astea… Ne simţeam profund vinovate şi responsabile pentru asta.

Acesta fost butonul pe care a apăsat ca să învăţăm bine, ca să fim premiante, ca să nu ne încurcăm cu băieţii la liceu. Ca să luăm examenul la facultate şi să ne căutăm de lucru mai apoi, să avem servicii bune şi tot aşa.

Eu am făcut terapie şi am ieşit din logica asta. Sora mea, nu. Ea e într-o căsnicie ca a mamei, se sacrifică alături de un bărbat infidel pentru ca fiica ei să aibă un tată. Halal lecţie, mamă!

Tata e cel care m-a dus la karting când eram mică, m-a învăţat engleză şi mi-a zis să nu accept niciun bărbat care nu îmi aduce flori şi nu îmi deschide portiera. Ciudat e că el nu făcea asta pentru mama. Oare de ce?

Cum pot oamenii să fie într-un fel cu unii şi în alt fel cu alţii? Tata era ca Dr Jeckyl şi Mr. Hyde. Adică impecabil, frumos şi vesel când era treaz, imposibl, urât mirositor şi vulgar când era beat.

Mai avea şi obiceiul de a ne mânca fructele din pachetul de şcoală. De asta îmi era cel mai ruşine.

 

Ambiguitatea bărbaţilor din viaţa mea

Am crescut cu această ambiguitate care mă neliniştea în comportamentul celorlalţi. Mai ales în al partenerilor mei.

Când era bine în relaţie eram şi eu fericită, în extaz, iar când partenerul meu era rece cu mine (sau mă înşela, de ce să nu o spun…) încercam să remediez situaţia făcând gesturi excesive şi devenind spăşită, ori seducătoare sau manipulatoare, ca să-l aduc înapoi.

Sau, devenind  depresivă, rupeam relaţia (chiar dacă cu M., ultimul meu prieten, merita din plin să o salvez – dar am rupt-o pentru că s-a dus într-o delegaţie când eu voiam să meargă cu mine la munte).

Am avut câteva relaţii care au pendulat între aceste zone până la cei 34 de ani pe care îi am. Fac în continuare terapie şi aflu de la terapeuta mea că acei copii care au crescut cu un părinte alcoolic nu ştiu să evalueze corect calitatea relaţiilor lor de adulţi.

Pentru că au crescut în ambiguitate. Când era bine, când era rău… Această lipsă de constanţă, de „orizontală“ emoţională i-a afectat.

Mi-a mai spus că relaţiile mele hiperemoţionale de adult, cu drame, suişuri şi coborâşuri, cu intensitate sexuală dar şi cu episoade de lipsă de căldură, sunt un semn că am nevoie de o anumită suprastimulare emoţională, aşa cum s-a obişnuit creierul meu de mică.

Când mi-a spus asta, parcă mi s-a făcut lumină în cap… Exact aşa a fost viaţa mea amoroasă: plină de suişuri şi coborâşuri. Şi am obosit. Nu m-am gândit că relaţia cu tata mă va duce la acest comportament.

Credeam că trebuie numai să mă feresc de vreun partener alcoolic sau care să mă bată. M-am ferit de aşa ceva, da. Dar am dat peste tipi la fel de tulburaţi ca mine, cu probleme de ataşament, care mă tratau când rece, când fierbinte.

Dar uite că nebănuite sunt căile creierului nostru, şi efectele întârziate ale relaţiei cu părinţii…

Cu toate astea, o spun în continuare: l-am iubit pe tata şi asta nu s-a schimbat. E unicul meu tată. S-a schimbat însă altceva: relaţia cu mama.

Din starea de permanentă vină pe care o simţeam în raport cu ea, pentru că s-a sacrificat pentru noi, aşa cum ne-a spus de multe ori, am descoperit furia.

De ce s-a sacrificat?! Nu i-am cerut-o noi. Noi eram doar doi copii vulnerabili. De ce nu s-a gândit niciodată ce efecte au aceste vorbe? De ce nu a divorţat? De ce ? De ce?!

Sunt întrebări la care probabil că nu voi avea răspuns vreodată.  Dar nu mai caut. Sau cred că le-am găsit în terapie şi îmi sunt suficiente.

Nu vreau decât să trăiesc fără influenţa lor, nu mai vreau să înţeleg trecutul. Am priceput că părinţii meu au făcut ce au putut cu cât ştiau ei atunci. Şi i-am iertat. Pe amândoi.

 

Foto: 123rf.com