Tu, ca părinte, cum îți ajuți copilul să iasă din depresie?
O amică își duce copilul la psiholog, ceea ce e admirabil. Fiul ei are 15 ani și manifestă semne de depresie. Dar cred că nu revine psihologului toată munca…
Citește și:
Nu mai aștept de la nimeni să își asume responsabilitatea fericirii mele
Despre părinții care te fac pentru ei, nu pentru tine
Pe Andrei îl cunosc de când avea câțiva ani. Era un copil vesel și sociabil. Deși nu am relații de prietenie cu părinții lui, facem parte din același grup de prieteni și ne întâlnim cu diverse ocazii. Am făcut sărbători împreună, zile de naștere și chiar 2 vacanțe.
Cât era foarte mic, era adorabil… plin de energie, curiozitate și întrebări. Era și un copil frumos, pe care îți venea să îl iei în brațe și să îl pupi mereu. Reacție pe care nu o puteai avea față de mama lui care, deși frumoasă, a avut mereu un comportament de divă la ananghie.
Copilul nu avea loc de atenția pe care o necesita ea. De la soț, de la prieteni, de la univers. Când Andrei avea 12 ani, părinții au divorțat și am înțeles că atunci a început să fie mai evidentă tristețea lui, retragerea, durerea.
Tatăl a plecat și, deși are relații cu fiul, distanța își spune cuvântul. Era mai apropiat de tată. Se simțea înțeles și iubit alături de el. Însă, a rămas cu mama.
De un an de zile Andrei face terapie, dar tristețea lui pare să rămână neschimbată. Și, mă întreb, cum ar putea să se schimbe ceva dacă în mediul lui familial lucrurile rămân la fel? Când mama lui cere în continuare atenție, fiul având doar „o problemă care o afectează pe ea”?
Merge la psiholog datorită tatălui. A început să petreacă mai mult timp cu tatăl, iar din această cauză, mama are ieșiri dramatice – îl acuză că pe ea nu o iubește/nu o respectă/ nu o apreciază. Cum să își revină Andrei când este vorba mereu despre ea?
Mă înfurie astfel de părinți. Nu am copii, cel puțin, nu încă. Dar nu îmi imaginez că m-aș purta vreodată astfel cu copilul meu.
Da, nu îmi fac iluzii că aș fi un părinte perfect. Ar fi o insolență din postura celui care nu are copii. Dar, spre deosebire de mulți părinți pe care îi văd în jur, nu aș face un copil ca să bifez o activitate, ca să îmi meargă relația sau „ca să mă iubească cineva”.
Iar dacă ajungem la psiholog… noi sau copilul, să nu ne hrănim cu iluzia că noi stăm pasivi și ni se întâmplă minuni, fără niciun pic de efort sau implicare.
Psihoterapia înseamnă schimbare. Iar pentru ca lucrurile să se întâmple, trebuie, în primul rând, să muncești tu. În cazul de față, mama acestui băiat ar trebui să facă și ea terapie…
Foto: shutterstock.com
