Uneori, un compliment poate produce un reflux gastroesofagian. Zău!
Nu caut atenția oricărui bărbat și nici validări în masă. Din partea unui bărbat care îmi place, un compliment e îmbucurător. Dacă nu mă interesează cine e, amabilitatea devine inconfortabilă uneori.
Citește și:
Mi-am găsit echilibrul personal când am început să renunț la ceea ce nu depinde de mine
Iubita lui este infidelă, iar eu sunt îndrăgostită de el
Eram în avion pentru o deplasare în interes de serviciu. Dimineața. Din punctul meu de vedere, arătam precum fugită de acasă.
Ochii ușor umflați de nesom – mă trezisem la 5 dimineața ca să prind cursa -, machiaj discret – nu pleci cu avionul machiată de club, mai ales dimineața, iar outfit-ul… confortabil și atât. În avion știu că am tendința să mă expandez, motiv pentru care îmi trebuie încălțăminte comodă.
Preferabil teniși sau bocanci. Cu aceste opțiuni la îndemână, m-am „gătit” fix pentru a nu mă opri agenții de pază suspicioși.
Eram cu mintea la întâlnirile fixate, la cum îmi pot face programul astfel încât să am timp și să iau prânzul (chestie care deseori îmi scapă) și cu ochii după o cafea la suprapreț, de care numai în aeroport te poți bucura.
Stând la rând la cafea, am întâlnit privirea cercetătoare a unui domn, care mimase și un zâmbet și pe care l-am ignorat precum bețișoarele din plastic pentru amestecat cafeaua.
Am plecat de la coadă și, ca orice femeie pasionată de shopping, m-am dus în duty-free. Acum, somn-nesomn, instinctul meu de cheltuitoare se pare că poate fi activat în orice condiții.
Mi-am făcut un stoc mic de cosmetice nenecesare, dar „mai ieftine” și niște ciocolată pentru nepoata mea, care săraca nu a mai apucat să o mânânce pentru că mi s-a făcut mie poftă în avion.
Așezată pe locul meu în avion, mi-am băgat repede nasul într-un roman al lui Jo Nesbo, mulțumită căruia pot călători ore în șir uitând de mine și ce-i în jurul meu.
Noroc că am o karma la fel de atentă cu mine cum sunt eu cu shopping-ul, motiv pentru care domnul zâmbitor avea loc alături. Mi-am văzut mai departe de lectură.
Din păcate, nu mi-am pus și căștile în urechi pentru că fac parte din categoria celor care chiar ascultă indicațiile însoțitoarelor de zbor și nu simt nevoia de rebeliune.
Prin urmare… domnul în următoarele 5 minute a găsit motiv de conversație: „Și, ce citește o domnișoară atât de drăguță?”. Nu spun că mi-a sunat ca naiba complimentul. Era ușor uimit, oare?
Domnișoarele drăguțe nu citesc sau citim cu toții, organizat, după nivelul de atractivitate? De regulă, mă amuză termenul de domnișoară, eu având 40 de ani. Atunci nu m-a amuzat nimic. Pentru că zău că nu înțeleg de ce te străduiești să bagi în seamă o persoană care te ignoră.
Și da, și mie mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de cineva care se uita la mine, la clădiri și mașinile din trafic cu același interes. Știu cum e. Înghiți în sec și îți vezi de viață.
Cred că e undă verde de conversație atunci când există măcar un schimb de priviri pline de același subînțeles. Altfel…
Reacția mea a fost în acord cu aspectul fizic din acea dimineață: privire de „hai, mă lași?” și un rictus care aducea a orice fel de reacție la vomitive, numai a zâmbet nu.
Nici nu am scos vreun sunet pe parcursul rotirii privirii timp de 3 secunde către domnul respectiv. Avea un aer mâzgos și un zâmbet libidinos de nici dacă eram în toane bune nu mimam complezența.
A fost ușor deranjat de madama care nu-l bagă în seamă, dar măcar și-a îndreptat atenția către duduia din stânga lui, mai dulce și amabilă decât subsemnata. Iar eu mi-am pus, într-un final, căștile, ascultând orice altceva decât conversația lor.
Știu să primesc un compliment, zău. Poate domnul voia să fie amabil, poate nu. Mie însă îmi dă cu virgulă să te bagi în seamă când audiența e captivă – unde naiba să fug în avion? – și când celălalt te ignoră evident.
Foto: shutterstock.com
