Vreau să mă despart de iubita mea, dar nu știu cum pentru că ea suferă de depresie…
Iubita mea suferă de depresie, iar condiția ei ne afectează pe amândoi. Încă o iubesc, dar simt că nu mai pot trăi cu ea…
Citește și:
Relație toxică: Poți să iubești pe cineva care îți face rău? Da, dacă nu te iubești pe tine…
Aveam un stil de atașament dependent. Îl depășisem, dar iubitul nu mă lasă…
Împreună din facultate
Ne-am cunoscut în facultate și suntem un cuplu de cinci ani deja. Amândoi am terminat facultatea, iar eu am început să lucrez imediat după aceea. Iubita mea lucrează de o lună și sper să își păstreze jobul.
Ea se luptă cu depresia și crize de anxietate dintotdeauna, iar eu simt că relația noastră este moartă.
Simt că nu mai pot face nimic pentru ea, iar dacă rămân în relație, nici pentru mine nu mai pot face prea multe. O iubesc. Am iubit-o de când ne-am cunoscut, iar sentimentele mele nu s-au schimbat pe parcursul anilor, chiar dacă am întâmpinat atâtea greutăți.
Întotdeauna am vrut să o ajut și să îi fiu alături. Așa cum am știut și m-am priceput, am făcut asta. Dar de câteva luni, gândurile mele sunt împărțite între dorința de a fi cu ea, de a o sprijini și ajuta, și întrebările despre cum ar fi viața mea fără ea.
Știu că mă iubește. Mi-a spus-o, așa cum a recunoscut că nu ar fi depășit anumite momente și probleme dacă nu aș fi fost alături de ea. Așa și este.
Nu am lăsat-o la greu, nu m-am dat în spate, nu am judecat-o, nu mi-am dorit o iubită fără aceste probleme. Mi-a spus că sunt singura persoană care i-a fost cu adevărat alături atunci când a avut nevoie.
Un trecut dureros
Iubita mea vine dintr-o familie abuzivă. Părinții ei sunt amândoi agresivi verbal și fizic. A crescut în certuri și scandaluri, pedepse și bătăi. Acum locuim împreună într-o garsonieră pentru care plătesc eu chirie.
Părinții ei au divorțat când ea avea 10 ani și a rămas să locuiască cu mama. Mama ei este alcoolică, iar abuzurile au continuat. Pentru că se combina cu diverși alți alcoolici, iubita mea a fost abuzată sexual de unul dintre ei.
Încă din timpul facultății, când am devenit un cuplu, am convins-o să nu mai meargă „acasă”. Nu era decât un loc în care să își redeschidă și adâncească rănile.
Abia depășise episoadele de auto-mutilare. Abia putea ține sub control anxietatea și depresia. În mare parte și pentru că mergea la psiholog. Acum, ia medicația necesară, dar nu mai face terapie. Spune că mă are pe mine și e tot ce contează.
Iar eu simt că nu mai pot. Că am ajuns să trăiesc și eu tristețea și depresia. Nu sunt așa de felul meu, dar cumva, a ajuns să mă afecteză fără să îmi dau seama.
Nu știu ce să fac
Am realizat că atunci când ajung acasă, mă opresc în fața ușii și respir adânc. Îmi fac curaj să intru. Mă gândesc, uneori cu tema, oare cum o voi găsi.
Am învățat multe de la ea. am învățat să fiu mai deschis la minte, să văd oamenii altfel, să le accept punctele de vedere diferite, să realizez că fiecare avem un trecut propriu care ne modelează într-un anume fel. Am învățat să fiu mai tolerant, să nu judec și să nu etichetez. Să îi accept pe cei din jur așa cum sunt.
Problema mea este că nu mai văd un viitor pentru noi. Simt că am ajuns la capătul puterilor. Că nu mai am energia și puterea necesare pentru două persoane. Mă simt obosit, trist, fără repere. Mă simt, totodată, un nemernic.
Și, în același timp, recunosc încă o dată că o iubesc. Nu vreau să o părăsesc pentru că nu mai am sentimente. Dar îmi e teamă.
Îmi e teamă că a investit tot curajul ei de a merge mai departe în mine. Că va avea recăderi. Că își va face rău… și că va fi vina mea.
Nu vreau să îi fac asta. Și nu sunt în stare să iau o decizie de niciun fel… Cred că cea mai bună soluție este să apelez la un psiholog.
Foto: 123rf.com
