Daniela Zeca-Buzura: ”Scriu in primul rand ca sa ma impac cu mine insami”

Daniela Zeca-Buzura este directorul TVR Cultural din 2004.

A lucrat in TVR ca redactor-sef al Redactiei Literatura-Arte, realizator de emisiuni culturale, redactor. A produs si moderat talk-show-uri la TVR: Ceva de citit, Didactica magna, Fata in fata cu autorul. A fost redactor la Radio Romania Cultural. Din 2002 este lector univ. dr. la catedra de Jurnalism a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii. Este doctor in filologie al Universitatii din Bucuresti si a urmat un master in stiintele comunicarii la Universitatea din Bucuresti. Este licentiata a Facultatii de Litere din Bucuresti si a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii. In 1993 a debutat cu volumul de versuri Orfeea.

1. De ce scrieti carti?
– E posibil sa vi sa para un raspuns egocentric, dar va marturisesc ca scriu in primul rand ca sa ma impac cu mine insami si nu in ultimul rand, ca sa ma cunosc. Foarte multe concilieri cu propria mea persoana, suficient de controversata, s-au intamplat gratie scrisului: mi-am recunoscut obsesii, reprimari, tristeti nemarturisite, nostalgii.

In alta ordine, scriu carti pentru ca acesta este lucrul pe care cred ca stiu sa il fac cel mai bine. Desi pare falimentar intr-o era a vizualitatii exacerbate si a virtualului, scrisul este fronda mea, o strategie de rezistenta, dar si o ofensiva permanenta, fiindca ar fi o ipocrizie sa nu recunosc ca sper intotdeauna ca prin gestul meu sa-i conving si pe altii (entuziasti sau sceptici) ca imaginarul de neconfundat din substanta fictiunii ramane valabil si fara rival.

2. Ce inseamna pentru dumneavoastra televiziunea, acest mediu destul de „poluat” azi la noi?
– Am declarat aceasta pe larg, in trei volume de studii media pe care le-am scris pe parcursul a sapte ani de truda. Ceea ce a ramas nespus acolo se declara, explicit sau nu, de cativa ani incoace, pe ecranul televizorului, la TVR Cultural, pe care il manageriez. Televiziunea, in general, va fi mereu un mediu „poluat”, oriunde. E un mediu schizofrenic prin rapiditatea schimbarilor si prin narcoza lumii artificiale pe care o produce, dar e un mediu pentru entuziasti, pentru idealisti, pentru cei care isi inchipuie, macar din cand in cand, ca vor misca lumea.

3. Regretati ceva anume?
– In mare parte, nu. De obicei, imi asum tot ceea ce fac, insa regret totusi, uneori, ca nu sunt mai lipsita de atatea bagaje ale memoriei, ale inimii, ca sa ma pot adapta mai usor, si, de ce nu, ca sa pot zbura ori sa am perspectiva larga asupra lucrurilor.

4. Ce faceti cand credeti ca nu va vede nimeni?
– Dansez. De aceea, toate cartile mele au si vor mai avea probabil aceasta obsesie a miscarii in ritm, care, pentru mine e de fapt o coregrafie a gandului. In realitate, nu am curaj sa dansez cu dezinvoltura, ma tem de fiecare data de ochii celorlati, tocmai pentru ca dansul mi se pare o exprimare foarte intima.

5. Daca ati ramane pe o insula pustie care ar fi cele 5 carti, 5 filme si 5 oameni pe care i-ati dori cu dumneavoastra?
– Credeti-ma, n-as vrea sa fiu vreodata pe o insula pustie. In ce ma priveste, acesta e sfarsitul lumii. Desi nu glorific (asa cum e la moda!) exercitiile de socializare, ador sa vad oameni, sa ii observ, cred ca e cel mai frumos dar pe care ni-l face universul viu. In acest context, orice clasificare a 5 carti, 5 oameni, 5 filme – ma deruteaza. Orice as spune, ramane ceva ori cineva in afara listei si as regreta pierderea.

6. Daca ati putea fi un sportiv de performanta cine ati dori sa fiti? Dar scriitor clasic? Dar personaj istoric?
– Pai… doua sportive care sunt aceeasi zodie cu mine, amandoua monumente de perseverenta: Nadia Comaneci si Gabriela Szabo. Pentru scriitori nu pot sa dau nume, ar fi un sir lung de barbati si femei, si nici pentru personaje istorice, dar stiu sigur ca n-as vrea sa fiu: Hitler, Ceausescu, Stalin, dar nici Elena din Troia!

7. Care a fost cel mai penibil lucru care vi s-a intamplat? Daca ne puteti spune…
– Pentru mine, cel mai penibil e, de fiecare data, ultimul penibil intamplat. Din pacate, de data acesta, penibilul recent vine din zona literaturii, pe care eu ma inversunam sa mi-o proiectez nu ca pe o corida, ci, cel mult, ca pe un bal mascat…

Ca sa fiu mai exacta: am citit, cu putina vreme in urma, interviul lui Mircea Cartarescu, un scriitor pe care l-am admirat totdeauna si pe care l-am recunoscut ca fiind, intocmai cum singur declara, „port-avionul literaturii romane”.

Acum e cat se poate de adevarat ca, de regula, port-avioanele nu se cramponeaza prea mult de ceea ce numim caracter, gratitudine, etc. si a trebuit sa constat cu amaraciune ca talentul real al autorului nu e mereu pe masura caracterului sau, caci in interviul despre care pomenesc, tutorele Orbitor-ului face tabula rasa din criticii de mare calibru ai literaturii (si care, in timp, i-au consolidat chiar lui gloria): Alex Stefanescu, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat si alti cativa, pe motiv ca, intr-un top, inevitabil relativ, al primelor zece carti ale ultimului deceniu, trilogia sa e amestecata cu volume obscure, pe care insa, Maestrul nici nu le-a citit (si recunoaste acest lucru deschis!).

Ma credeti sau nu, a fost penibil sa citesc un asemenea interviu… Veti spune probabil ca am resentimente, dat fiind ca romanul meu Istoria romantata a unui safari era inclus in topul cu pricina si ca as fi vrut ca autorul Orbitor-ului chiar sa il citeasca, inainte sa se arate lezat de faptul ca trilogia lui ocupa locul intai pe o lista in care se afla si nou-sositi. Da, e adevarat, mi-as fi dorit ca Mircea Cartarescu sa citeasca romanul, inainte de a acorda interviul respectiv, asa cum au facut-o multi altii, care s-au exprimat favorabil despre el, consacrandu-i, onest, cateva ore din viata lor.

8. Ce va sperie cu adevarat?
Neputintele fizice neasteptate ale batranetii, acelea care nu se rezolva, de pilda, niciodata prin nicio procedura cosmetica: incetinirea mintii, rezistenta de a mai pierde nopti lucrand, prospetimea ochiului launtric.

9. Care au fost momentele cele mai fericite ale vietii de pana azi?
– Nu stiu destul sa ma bucur. E si aceasta o chestiune care se invata, stiti bine, deci am bucurii imprecise ori reprimate de multe ori, dar lasati-ma sa va spun macar doua: clipa in care l-am intalnit pe sotul meu, Mihai Adrian Buzura, care nu m-a dezamagit in ultimii zece ani, dar si momentul in care am aflat ca, dupa 9 ani de tacere absoluta in proza, romanul meu isi epuizase doua tiraje succesive in numai cinci luni.

10. Ce dorinta neimplinita aveti?
– Ca nu am calatorit suficient. Orice calatorie inseamna pentru mine o experienta profunda si imi doresc sa imi ramana timp de aici inainte pentru aceasta dorinta pe care am dus-o cu mine din totdeauna.

11. Ce jucarie preferati in copilarie?
– Asta e o capcana psihanalitica, imi dau seama, dar cu toate astea, va raspund: nu mi-au placut niciodata papusile sau alte maruntisuri cu care se amagesc, de obicei, fetitele, ci am admirat ani in sir cateva bijuterii pretioase ale bunicii mele din partea mamei, carora le-am dat nume si cu care m-am jucat in nisip, cand aveam 4 ani, apoi le-am pus intr-o caseta si le-am adorat multa vreme in tacere. M-am despartit de ele brutal, fiindca atunci cand le-am adus la Bucuresti, hotii ne-au spart casa si nu au preferat din tot decat caseta despre care va povestesc…

12. Daca ar fi sa alegeti un titlu de film pentru viata dumneavoastra… care ar fi?
– Totul a fost spus, dupa cum, probabil, banuiti. Este vorba despre doua titluri de opere literare, dar care ar putea foarte bine sa fie titluri ale unor filme despre … viata mea romantata… Ceva intre Munci si zile al lui Hesiod si Viata cu tine, un titlu de capitol dintr-un roman al dragului meu portughez Lobo Antunes.