Curajul e cea mai importantă virtute. Și medicii, cu puține excepții, n-o au.

Medicul Camelia Roiu a expus anul trecut în iulie gravele probleme de igienă de la Spitalul de Arși, când a filmat și a trimis presei viermii de pe ceafa unui pacient. Ulterior, a fost convocată în comisii de disciplină și persecutată în diverse feluri. Colegii săi medici consideră că afectarea imaginii lor, a breslei medicale indiferente la igiena din spital, e o chestie mai gravă decât faptul că acolo mor cu zile oameni din cauza mediului murdar. Colegii doamnei doctor Roiu au, deci, o problemă de PR, nu de igienă. Și nu una de morală, asta îi depășește complet.

Aberația acestor medici fără nicio urmă de moralitate nu e subiectul articolului meu de azi, ci curajul acestei femei fragile, care s-a expus pe sine pentru a da la iveală cancerul sistemului medical.

Nu că nu ar fi fost evident, dar mereu apar noi și noi aderențe, noi și noi dezvoltări aberante de țesuturi ale acestui sistem medical românesc aflat în colaps.

Când Nicolae Steinhardt a fost convocat de Securitate, tatăl său nu l-a lăsat să se lamenteze și i-a spus să nu fie „jidan căcăcios.“ Cu alte cuvinte, să aibă curaj, să reziste presiunilor.

Iar el asta a făcut și a vorbit ulterior în Jurnalul Fericirii despre virtutea Curajului, această mare, enormă calitate despre care se vorbește prea puțin. El spunea că e o virtute mai mare decât toate.

„Suprema calitate a omului e curajul“

Scria Steinhardt: „Tata a fost un om curajos, de la el deţin convingerea că suprema calitate a omului e curajul, că fără curaj toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani.

Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la securitate spre a fi arestat m-au însoţit pe toată durata detenţiei: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fi jidan fricos, să nu te caci în pantaloni».“

Am recitit de multe ori pasaje din „Jurnalul Fericirii“. Această idee mi s-a părut corectă de fiecare dată.

Fără curaj, omul își pierde atributele umane, nu mai e decât o oaie temătoare, care găsește apărare în turmă, în anonimitate. Fără curaj, ne dezumanizăm.

Iată ce are din plin Camelia Roiu și le lipsește altora: curaj. Plus instincte morale sănătoase, pe care cei care o persecută le-au pierdut sau pervertit (altfel nu îmi explic cum puteau să doarmă liniștiți medicii de la Spitalul de Arși știind că viermii stăteau pe pacienții internați la ei).

Curajul a fost dezbătut și de psihologul american Philip Zimbardo în „Efectul Lucifer“. Zimbardo studiază moralitatea, Binele și Răul, felul cum sistemele sociale (cel medical românesc e unul din ele) pot duce la degradarea morală a oamenilor din interiorul lor.

Tot el studiază și profilul celor care rezistă acestor sisteme oribile, strivitoare, cel mai adesea închise de legea secretului.

Zimbardo a studiat profilul Eroului (sau ceea ce azi numim „whistleblower“), cel care rezistă autorității și trage semnalul că ceva nu e în regulă cu sistemul.

Exemplul dat de Zimbardo este cel al recrutului Joe Darby, de 24 de ani care, fiind prezent la Abu Ghraib, la baza militară din Irak unde erau mulți prizoneri irakieni pe care soldați americani i-au abuzat în fel și chip, a raportat abuzurile acestora și astfel a rușinat armata amercană, a încălcat legea tăcerii și apărării camarazilor (pentru că acei camarazi au grești grav și tăcerea ar fi însemnat consimțirea la abuzul lor).

Ei bine, Joe Darby este prototipul eroului, cel care se opune sistemului abuziv, cel care are curajul de a-și afirma valorile morale. Din nou, e vorba despre CURAJ.

Zimbardo spune că Eroul mai are ceva: capacitatea de a empatiza, de a fi uman, de a-i păsa. Exact ceea ce are doamna doctor Camelia Roiu și nu mai au colegii ei medici, neliniștiți că li s-a pătat imaginea. Pentru ei, empatia cu pacientul suferind e secundară. Important e PR-ul…

Doamna doctor Camelia Roiu e o eroină

Camelia Roiu a postat pe contul personal de Facebook un mesaj plin de supărare la adresa jurnaliștilor.

Ea spune că „supraviețuirea e imposibilă când dai totul și nu primești nimic la schimb“, referindu-se la faptul că presa a tăbărât pe ea, ca pe pe o sursă de informații valoroase ce este, dar că asta a expus-o foarte mult mediatic și a expus-o mai ales persecuțiilor.

Doamna doctor Roiu spune că presa n-o ajută, și crede că jurnaliștii sunt „narcisiști, vănători de imagine și obsedați de propriul mit“.

E posibil, doamna doctor. Nu știu nici eu cum aș putea să vă ajut, nu lucrez la o publicație de investigație, ci la una de lifestyle, însă pot scrie apăsat următoarele:

1. Sunteți o eroină. Curajul dumneavoastră duce la schimbarea sistemului. Poate nu dintr-o dată, ci treptat, dar ceva-ceva se întâmplă. Sunteți un exemplu. Vă rog, nu vă descurajați.

2. Sunteți un om care a ajutat pe mulți alții, fie și indirect. Informația e o forță. Să știi ce se întâmplă nasol într-un spital te ajută să faci o alegere informată. Măcar te duci la altul, dacă îți dă mâna și portofelul. Nu e ideal, dar e ceva mai mult decât să ai o singură opțiune ca pacient. În cazul Colectiv, mulți spun că anumiți pacienți ar fi putut fi salvați dacă erau transferați la timp în spitale aseptice.

3. Sunteți mai curajoasă decât majoritatea colegilor dvs., mulți dintre ei putând contribui la asanarea sistemului, dacă vor. Dar nu au curaj.

4. Aveți susținerea multor oameni, pe care nu îi cunoașteți și care nu pot comunica direct cu dvs, dar care au semnat această petiție (și alții, care vor mai semna – petiția pentru protejarea medicului Camelia Roiu poate fi semnată aici)

5. Presa nu vă poate ajuta foarte concret în lupta dvs cu ceilalți medici corupți, dar poate pune reflectoarele pe ceea ce fac aceștia. Poate face publicul conștient de abuzuri, îi poate ajuta pe oameni să aleagă mai bine și să fugă de astfel de medici și de spitale. În timp, poate că asta va fi o presiune suficient de puternică pentru a duce la schimbare.

6. Curajul dvs mai reduce din puterea mecanismului nostru românesc vechi de functionare, mecanismul „capul jos și gura închisă“. Românii își exprimă opiniile pe ascuns sau în medii fără impact (social media). Pentru că atunci când cineva vorbește este mazilit, executat într-un fel sau altul. Ce nu înțelegem e că, dacă ar fi mai mulți, efectul ar fi altfel. Momentan ne ghidăm după ideea „uite ce a pățit dacă a deschis gura“. Dar cu mai mulți medici curajoși sistemul s-ar schimba. Sunt sigură de asta și vă rog să nu vă pierdeți speranța. Și nici curajul.