Despre problema cainilor comunitari

Dilema legata de ce facem cu cainii vagabonzi nu pare sa aiba final. „Oamenii de bine“ apara patrupedele cu incrancenare. Cei care ii vor afara de pe strada, se radicalizeaza si ei. Este nevoie de o clarificare a lucrurilor in acest amplu fenomen curent de psihologie sociala, care ne determina vietile tuturor. Am cerut opinia unui psihiatru, a unui avocat si a unui specialist in etica, pentru a transa lucrurile. Unde este adevarul? Trei opinii de la oameni care gandesc lucid pe o tema foarte sensibila pentru noi toti.

Perspectiva psihologica – Augustin Cupsa – psihiatru

Eu am o oarecare rezerva fata de „isteria colectiva“, dar termenul pe care il pun sub semnul intrebarii nu e „isteria“, ci „dimensiunea colectiva“. Mai trebuie spus ca popoarele latine sunt predispuse la „isterii“, iar cele germanice sau anglo-saxone la tulburari de spectru psihotic. Atat individual, cat si colectiv.

Poporul roman ne ofera anual astfel de manifestari, cand moastele Sf. Paraschiva, expuse publicului, creeaza o agitatie iesita din comun, care, prin manifestare ei tragicomica „ingrijoreaza“ (tele)spectatorii si alerteaza autoritatile. Putem sa fim acum surprinsi ca avem un nou obiect de imprumut al isteriei?

Oricum, se pare ca romanii sunt foarte sensibili la imaginea lor in ochii celorlalti (mai ales daca aceste imagini sunt televizate) si invers: sunt usor de influentat prin imagine. Astfel, anumite cauze sunt mai atractive decat altele. Mai departe, analiza grupurilor necesita mai multe paliere de discutie.

Sa facem analiza de psihologie sociala. Ma rezum la a spune ca, intotdeauna, intr-un grup/colectiv/masa exista un nucleu (compus in general din activisti, radicali si, sa nu uitam, agitatori), care are un interes direct si urmareste sa obtina o recompensa sau sa evite o penalitate. In cazul de fata, unde se urmareste penalizarea unor ONG-uri, e lesne de inteles ca unii membrii au tot interesul de a starni sau intretine „focul“ cauzei.

Pe cercuri concentrice tot mai indepartate, vin diversi partizani. Mai mult sau mai putin informati, mai mult sau mai putin atasati de cauza, dar sigur foarte atasati de imaginea lor, asa cum spuneam mai sus. Pe cercul cel mai indepartat se afla exclusiv gura-casca sau „rebeli fara cauza“. Migreaza de la un protest la altul si de la o manifestatie la alta, in functie de conjunctura, sensibilitati personale, reminiscente afective sau idiosincrazii care nu pot fi elucidate decat prin discutii individuale.

Si poate nici asa. O analiza transversala a acestui colectiv implica nivelul intelectual, educational si de disciplina. In straturile medii si submedii, putem asista la diverse distorsiuni logice, la argumentari de genul „si ce, acum si un copil de pe strada poate sa-ti dea in cap sau sa te fure, ce-o sa facem, o sa-i scoatem de pe strada?“.

Raspunsul firesc („da, minorii delincventi sunt pedepsiti, pusi sub supraveghere, plasati in centre de reeducare etc.“) nu-i va multumi si ar putea genera o riposta tangential sau complet distopica: „Ce vrei sa spui cu asta? Copilul meu n-a facut nimic“ sau: „in accidente mor sute de copii, omorati de caini – doar cativa“. Judecata aceasta cantitativa/la numar bucati copii m-a tentat sa-i judec drept cinici. Dar nu, nu e nevoie de o analiza sofisticata de personalitate, o simpla testare a capacitatilor de operare logica prin teste de inteligenta e suficienta si vom intelege destul de bine cum stau lucrurile. Trasaturile de caracter au diferite nuante, in functie de gradul de inteligenta.

Radicalizarea

Detectarea pericolului, protectia propriilor copii sau cea personala tine de instinctul de supravietuire. Intrebarea este – in cazul celor care sustin fervent ca „maidanezii“ sa ramana pe strazi: avem de-a face cu o abolire a acestui instinct uman sanatos? Lucrurile latente care alimenteaza aceasta manifestare discordanta: lipsa de empatie, egocentrismul sau judecatile neglijente, de tipul „s-a intamplat de cateva ori, n-o sa se mai intample“.

O mentiune speciala trebuie facuta pentru strainii care militeaza activ pentru cainii din Bucuresti, de la distanta, din orase europene indepartate in care lucrurile nu stau in niciun caz ca aici si in care, daca s-ar intampla acolo asemenea tragedii, ei ar avea o cu totul alta reactie. Dar trebuie sa gasim explicatii psihologice chiar pentru orice?

Adica ipocrizia si cinismul chiar trebuie explicate, in sensul unor tulburari, sau pot sa ramana exact asa cum au fost descrise dintotdeauna, ca trasaturi de caracter? Radicalizarea „taberei“ care sustine eliminarea cainilor vagabonzi de pe strazi, ajungand pana la externimarea lor fizica, este simplu explicata si justificata prin frica si furie postfactum. Poate fi inteleasa. Dar nu trebuie neaparat imbratisata fara amendamente.

Intotdeauna, afectele primare, prin apelul ratiunii, se tempereaza in timp si se pot cauta solutii de compromis. Ramane de vazut daca acestea vor fi gasite in cazul de fata. Acum, din punct de vedere strict evolutiv, pot sa privesc lucrurile si asa: doua clase de mamifere au ajuns inapoi, in situatia de acum vreo 10.000 de ani. Cand oamenii au inceput sa-i domesticeasca, cainii erau, de fapt, lupi cu spirit gregar.

Evident, in acea situatie (care se repeta acum) cele doua mamifere se aflau in competitie pentru hrana, teritoriu si autoconservare. Domesticiti, cainii s-au atasat de cate un stapan si au fost folositi pentru paza si vanatoare iar haitele de caini s-au dizolvat. Nu e ciudat sa-i regasim acum, din nou, in haite, vanand si atacand? Nu e chiar ciudat – ne aflam in Bucuresti anul 2013. Iar niste ciudati ne invata la televizor cum sa ne aparam de haitele de caini. Cat de departe am involuat, noi, strict in Romania, ca specie Homo Sapiens? Vom ajunge noi, romanii, o specie ocrotita prin lege? Cat de curand.

Tactica „blame the victim“

Am auzit ca vina ar fi fost a copilului, care ar fi incalcat teritoriul/ spatiul vital al cainelui, sau deja consacrata formulare „un grup de cercetatori britanici a constat ca niciun caine nu ataca daca nu este provocat“! E aiuritor, dar am auzit multe lucruri care m-au lasat interzis (desi nu m-am aratat interlocutorului), iar lipsa de empatie a oamenilor, in general, nu mi-o pot explica nicicand.

O constat, chiar tot mai des in societatea noastra, dar cred ca niciun tratat din lume nu m-ar putea ajuta in acest sens. In plus, emotia negativa pe care mi-o provoaca firesc aceasta lipsa de empatie strigatoare la cer, ma impiedica sa fac orice demers in acest sens. Ma consolez „babeste“ ca, la un moment dat sau in alta societate, nu va mai trebui sa ma izbesc de manifestarile grosolane ale alienarii afective.

Pentru ca tot mai multi intelectuali, artisti sau oameni de cultura semnaleaza fenomenul in articole, piese sau filme, o sa o spun si eu fara inconjur: asistam la o escaladare fara precedent a urii in societatea romaneasca. Ura aceasta vine, la randul ei, din adancirea frustrarilor personale. In fata acestui lucru, reactiv, apare furia sau ura. Intr-o etapa urmatoare, e ne­cesara descarcarea urii. Pentru aceas­ta e nevoie de un obiect al urii.

In secventa a treia, faptul ca altcineva este, de exemplu, maghiar, „rapidist“ sau notar, ca ceri evacuarea maidane­zilor, ca pur si simplu iesi din anonimat ca sa sus­tii ceva, devine un pretext facil pentru ca aceasta ura sa se declanseze. Este evident ca instantele egoului ii impiedica sa si-o reverse asupra lor insilor, iar neputinta ii opreste sa si-o reverse asupra celor cu adevarat responsabili pentru starea lor – acestia din urma ne­fiindu-le accesibili. Iar nivelul de in­teligenta ii poate impiedica pe unii chiar sa-i identifici pe cei responsabili.