Nu simţim gusturile cu limba, ci cu creierul! Și avem receptori pentru gust în organele interne!
Oamenii vorbesc tot timpul despre ce simt. Despre ce văd, aud, miros sau gustă. Spun că „nu cred, până nu văd“ şi, în general, consideră simţurile ca pe dovada absolută a adevărului. Dar adevărul este că ei ştiu foarte puţine lucruri despre simţurile lor.
Mai întâi, că greşesc atunci când cred că sunt cinci cu totul iar un al şaselea simţ le-ar da puteri supranaturale. De fapt, ele sunt vreo 13 sau chiar 14 (dacă luăm în considerare şi dovezi recente privind simţul magnetic).
Apoi chiar şi despre cele clasice oamenii ştiu puţine lucruri şi unele dintre ele greşite. Hai să luăm gustul, spre exemplu. Oamenii cred că au patru gusturi: dulce, acru, sărat şi amar. De fapt, au șase.
La cele enumerate se adaugă umami – gustul parmezanului, ciupercilor, sardinelor, algelor şi al sosului de soia, iar în ultimii ani a fost descoperit şi gustul calciului.
Cei care au mâncat cretă în copilărie, „ca să facă febră“ şi să nu meargă la şcoală, ştiu despre ce vorbesc. Şi şcoala ne-a învăţat lucruri greşite.
Citește și:
Bacterii bune și rele pentru organism. Cum sarcina depinde de spălatul pe dinți!
Ce efect au medicamentele asupra psihicului
Aveam în manual „harta papilelor gustative“, unde se spunea că simţim dulcele în partea din faţă a limbii, sărat şi acru pe părţile laterale şi amar în partea din spate a limbii.
Mulţi au rămas în memorie cu această reprezentare, deşi se ştie, de o bună bucată de vreme, că este greşită.
Ea se bazează pe desenul unui om de ştiinţă german din secolul al XIX-lea care fusese popularizat în cărţile de psihologie americane din anii 1940.
În ultimii zeci de ani, s-a descoperit că gusturile sunt percepute nediferenţiat pe toată suprafaţa limbii, doar că zonele laterale sunt mai sensibile la gusturi, în general.
Dar lucrurile cele mai interesante abia acum urmează. În ultimii ani, s-a descoperit că noi nu simţim gusturile cu limba, ci cu creierul.
Limba simte diverse chimicale, dar semnalele sunt transmise la creier iar el le traduce în gusturi. Dacă se blochează zona gustului amar din creier, şoarecii beau lichidele amare pe care, de obicei, le evită.
Există receptori pentru amar în zone precum amigdala (implicată în frică şi fobii) şi receptori pentru dulce în hipotalamus (care reglează pofta de mâncare), dar şi în hipocamp (esențial pentru învăţare şi reamintire).
Iar receptorii pentru acru au fost găsiţi în măduva spinării, unde monitorizează aciditatea lichidului cefalo-rahidian.
Cel mai ciudat este că s-au găsit receptori pentru dulce şi amar în organe precum intestinul subţire, pancreasul, vezica urinară, în ţesutul osos şi în limfocitele sistemului imunitar.
Asta nu înseamnă că noi simţim gustul prăjiturii cu vezica urinară, ci că gusturile, probabil, influenţează funcţionarea acestor organe şi astfel ele reglează unele funcţii.
Deja se fac studii care asociază unele boli, precum obezitatea şi diabetul, cu receptorii gustului din pancreas şi intestine, precum şi modul în care gustul este legat de boli ale oaselor, precum osteoporoza, sau de răspunsul sistemului imunitar.
Şi, dat fiind că unele gusturi sunt percepute specific de unele zone din creier, unii pun problema stimulării sau reglării lor prin gust. Se pare că zicala populară cum că „totul este o chestiune de gust“ nu este departe de adevăr.
De Dragoș Cîrneci, doctor în psihologie, specialist în neuroștiințe. Lucrează în cercetare aplicată, dezvoltând produse pentru sănătate, mediul de afaceri. Este interesat de evoluția omului, precum și de provocările cu care specia umană se confruntă în lumea tehnodigitală de astăzi, http://dragos-cirneci.blogspot.ro
Foto: Shutterstock
