Dupa 2 ani de relatie cu un barbat insurat am pus capat

Sunt deprimata. Dupa 2 ani de relatie cu un barbat insurat am pus capat, desi mai vorbim… ne spunem cat suferim unul dupa celalalt dar nimeni nu face nimic. Suntem despartiti din septembrie, in octombrie am plecat in Italia cu serviciul, de sarbatori am venit acs si ne-am vazut, in ultima zi pana sa plec am facut si sex. Tot incercam sa ne despartim (mai mult eu decat el) si il cert mereu, nu mai e nimic frumos, ii reprosez doar ca se culca cu sotia lui si ca nu imi da suficienta atentie. Orice face, orice lucru cat de mic il face sau nu-l face eu ii caut nod in papura si fac scandal.

Ma simt vinovata ca am cedat cand am venit acasa (acum m-am intors la munca). Mi-am promis ca voi termina cosmarul si ca vom ramane doar prieteni asa cum stabiliseram. Acum trebuie sa ma mai duc acasa pt niste examene si deja, fara sa imi dau seama, am stabilit sa petrecem o noapte impreuna… Adica imi doresc ceva, dar stiu ca constiinta imi spune sa o termin. Astazi am avut ultima discutie, i-am spus ca s-a terminat. Tot incerc sa o termin, si nu reusesc.

Relatia noastra a fost f stransa si ma simt dependenta d el, simt un gol in mine fara el. Nu pot sa imi imaginez viata fara sa stiu ceva de el, fara sa vb cu el la tel. simt un conflict imens in mine. stiu ca nu mai tb sa continui, imi fac mult rau asa… Dar nu stiu nici daca voi rezista fara sa vorbesc cu el. Deja ma gandesc ce se va intampla daca nu va mai da niciun semn? Daca nu voi mai vorbi cu el? Mi-e f greu si mi-e greu sa imi imaginez viata fara el, fara prezenta lui macar pe internet sau la tel.

Nu ma simt deloc implinita, muncesc de dimineata pana seara, n-am timp de nimic. Seara cand ajung acasa invat pt facultate deoarece sunt ultimul an la master, am examene si proiecte de facut. Pana la vara voi continua tot asa. Simt ca nu fac nimic care sa imi placa, doar munca si scoala. Mi-a pierit orice entuziasm. N-am timp de nimic, timpul simt ca ma preseaza si n-am timp sa fac tot ce imi propun. Nici macar sa stau linistita acasa, sa citesc o carte… o carte pe care ma chinui din vara sa o termin… Si orice lucru mic pe care imi doresc sa-l fac nu reusesc pt ca am de invatat mereu. Imi place pe de o parte ca sunt ocupata mereu, ca nu mai stau sa ma gandesc la el… imi mai atenueaza din ganduri. Dar faptul ca este monotonie si fac aceleasi lucruri de fiecare data imi dau o stare de depresie, de tristete. Stiu ca un raspuns din partea dvs ar fi sa imi gasesc activitati care imi fac placere, sa imi organizez mai bine timpul, dar va asigur ca sunt f bine organizata si nu pierd timpul aiurea. Sau un alt raspuns ar fi sa consult un psiholog… Am facut si lucrul acesta…

Intrebare pusa de: C., 24

Raspunsul psihologului:

Pare ca le stiti pe toate, dar un singur lucru important nu. Acest lucru ar tine de sentimentul de gol, de vid pe care il aveti atunci cand nu sunteti cu el. Sentimentul de tristete, starile depresive par a tine de absenta lui, fizica sau psihica.

Ma intreb: la ce nu renuntati: la el sau la sentimentul pe care il aveti atunci cand sunteti cu el? Stiu ca diferenta este fina dar este o diferenta. Nu v-as oferi sfaturi in sensul in care sugerati. Ar fi niste sfaturi comportamentale care pentru unele persoane merg dar pentru altele nu. Pare ca stiti acest lucru despre dv. Cred ca a analiza mai mult sentimentul de gol, de vid dat de distanta, de separarea de el, v-ar aduce catre calea gasirii solutiei. Cu ce ar semana acesta despartire, cu ce alt abandon important petrecut in viata dv?

Cum au fost alte relatii anterioare? Cum ati iesit din ele? Ce are particular aceasta relatie fata de alte relatii anterioare? Care e nevoia in aceasta relatie? Dar asteptarea? Poate ca sperati inca ceva, poate ca asteptati inca ceva de la acest barbat. Nu povestiti nimic despre felul in care ati decis sa va despartiti, ce argumente au fost aduse de ambele parti? Cu siguranta ca nici momentul si contextul de viata, ruperea de casa, de tara incurca luarea unei decizii finale de separare totala.

Pare ca nu ati epuizat pana la capat analiza acestei relatii, ca undeva cadeti in capcana asa cum spuneti, ceva va impiedica sa luati o decizie cu care sa fiti impacata. Nu pare ca in aceasta relatie cineva sa vrea sa isi asume parasirea partenerului, fiind poate tintuiti de remuscari, de santaje emotionale sau de placeri erotice deosebite.

Lucrurile nu mi se par complet decelate si decantate, asadar va invit catre o calatorie introspectiva terapeutica adevarata si sincera cu dv insiva pentru a putea decide matur si asuma tot ceea ce poate decurge din acesta relatie-final de relatie.

Comentează și tu
    Ionut spune:

    Pentru mine descoperirea ca sotia mea a avut o relatie cu un barbat insurat (cand era fata) a fost un soc! Increderea mea fata de ea s-a diminuat si nici acum dupa 10 ani nu am putut sa ma obisnuiesc cu acest trecut, si din aceasta cauza starile mele emotionale variaza de la afectiune la ura, fara sa se ajunga la violenta.

Adaugă un comentariu

Recomandări
Rochia de seara
Rochia de seara

Banuiesc ca in orice adult traieste un copil si acel copil cu bucurie asteapta cea mai frumoasa perioada a anului: sarbatorile iernii. Pentru o femeie, aceste sarbatori aduc si griji suplimentare: eu ce rochie de seara aleg? Si daca este una cu un dress code ciudat: black tie?…

Citeste
Cum sa procedez?

Am mai multe intrebari pe care voi incerca sa le exprim cat mai concis. Cum poti face pe cineva sa constientizeze ca are o problema cu propria persoana care trebuie rezolvata? Vorbim de un barbat extrem de orgolios, narcisist, care considera ca judecata lui e cea mai dreapta indiferent de situatie, cu o personalitate aproape alfa, dar care se autodistruge, iar in acest proces ii distruge si pe ceilalti, pe care ii acuza de toate nenorocirile si stagnarile lui. Cum poti castiga respectul unei astfel de persoane, cum il poti face sa creada ca esti de partea lui, nu impotriva. Orice incercare de ajutor o intelege ca pe o invadare a spatiului personal, sau o jignire la adresa inteligentei sale. Este o persoana care izbucneste violent si extraordinar de impulsiv sub diverse forme, care se eschiveaza sub diverse pretexte de la a face ceva cu viata lui si se refugiaza in alcool, in legatura cu care, din nou, nu recunoaste ca are o problema. Pentru a va creiona mai bine aceasta personalitate, va voi spune ca este, paradoxal, o persoana religioasa, iar Dumnezeu este singura autoritate pe care o accepta. Dar prea putin din bunatatea crestineasca pe care o „predica” o aplica in viata reala. Religia pare uneori pentru el o forma de evadare, unde, prin natura acesteia, nu mai este nevoie sa rationeze si sa lupte. Oscileaza intre extreme precum izolare si comporament in stilul tulburari de personalitate borderline. Nu accepta sub nicio forma o critica directa, iar pentru a ii deschide din cand in cand ochii trebuie elaborate scenarii subtile, trebuie sa ii impachetezi adevarul intocmai ca unui copil prea sensibil sa cunoasca viata reala, numai ca in acest caz, el este cumva prea „sensibil” sa se cunoasca pe sine. Iar ca ultima intrebare, ce se poate face pentru persoanele afectate din jurul lui, care fiind legate de el prin relatii de rudenie si iubire, se consuma pana la disperare. Este oare nevoie ca acestea sa ii intoarca spatele, pentru binele lor?Desi din pacate lucrul acesta ar fi realizabil decat in maniera simulata, in vederea indreptarii lui. Va multumesc!

Citeste
Neurastenie

Sufar de neurastenie si am un comportament de stil evitant. De 2 luni mi-am pierdut si locul de munca, iar acum ma simt groaznic. Prin luna martie am inceput sa ma simt tot mai obosita avand si alte simptome ale neurasteniei… Eram iritabila, lucru care dupa o vreme m-a dus la nenumarate certuri cu seful cu colegii, dar si cu clientii restaurantului in care lucram. Am apelat la ajutorul unui psiholog. Am facut 6 sedinte pana acum, dar sincera sa fiu eu nu simt nicio imbunatatire. As vrea sa stiu daca este cazul sa schimb psihologul, daca ar trebui sa iau ceva medicamente pentru a iesi din starea asta sau ce ar trebui sa fac.
 

Citeste
Dupa 2 ani de relatie cu un barbat insurat am pus capat

Sunt deprimata. Dupa 2 ani de relatie cu un barbat insurat am pus capat, desi mai vorbim… ne spunem cat suferim unul dupa celalalt dar nimeni nu face nimic. Suntem despartiti din septembrie, in octombrie am plecat in Italia cu serviciul, de sarbatori am venit acs si ne-am vazut, in ultima zi pana sa plec am facut si sex. Tot incercam sa ne despartim (mai mult eu decat el) si il cert mereu, nu mai e nimic frumos, ii reprosez doar ca se culca cu sotia lui si ca nu imi da suficienta atentie. Orice face, orice lucru cat de mic il face sau nu-l face eu ii caut nod in papura si fac scandal.
Ma simt vinovata ca am cedat cand am venit acasa (acum m-am intors la munca). Mi-am promis ca voi termina cosmarul si ca vom ramane doar prieteni asa cum stabiliseram. Acum trebuie sa ma mai duc acasa pt niste examene si deja, fara sa imi dau seama, am stabilit sa petrecem o noapte impreuna… Adica imi doresc ceva, dar stiu ca constiinta imi spune sa o termin. Astazi am avut ultima discutie, i-am spus ca s-a terminat. Tot incerc sa o termin, si nu reusesc.
Relatia noastra a fost f stransa si ma simt dependenta d el, simt un gol in mine fara el. Nu pot sa imi imaginez viata fara sa stiu ceva de el, fara sa vb cu el la tel. simt un conflict imens in mine. stiu ca nu mai tb sa continui, imi fac mult rau asa… Dar nu stiu nici daca voi rezista fara sa vorbesc cu el. Deja ma gandesc ce se va intampla daca nu va mai da niciun semn? Daca nu voi mai vorbi cu el? Mi-e f greu si mi-e greu sa imi imaginez viata fara el, fara prezenta lui macar pe internet sau la tel.
Nu ma simt deloc implinita, muncesc de dimineata pana seara, n-am timp de nimic. Seara cand ajung acasa invat pt facultate deoarece sunt ultimul an la master, am examene si proiecte de facut. Pana la vara voi continua tot asa. Simt ca nu fac nimic care sa imi placa, doar munca si scoala. Mi-a pierit orice entuziasm. N-am timp de nimic, timpul simt ca ma preseaza si n-am timp sa fac tot ce imi propun. Nici macar sa stau linistita acasa, sa citesc o carte… o carte pe care ma chinui din vara sa o termin… Si orice lucru mic pe care imi doresc sa-l fac nu reusesc pt ca am de invatat mereu. Imi place pe de o parte ca sunt ocupata mereu, ca nu mai stau sa ma gandesc la el… imi mai atenueaza din ganduri. Dar faptul ca este monotonie si fac aceleasi lucruri de fiecare data imi dau o stare de depresie, de tristete. Stiu ca un raspuns din partea dvs ar fi sa imi gasesc activitati care imi fac placere, sa imi organizez mai bine timpul, dar va asigur ca sunt f bine organizata si nu pierd timpul aiurea. Sau un alt raspuns ar fi sa consult un psiholog… Am facut si lucrul acesta…

Citeste
Competitie in cuplu

Formez un cuplu cu un coleg de facultate de aproape 3 ani. Inainte sa fim impreuna am fost foarte buni prieteni si ce m-a atras si m-a apropiat cel mai mult de el este inteligenta lui si faptul ca este un tip foarte ambitios. Tot timpul cumva mi-am dorit sa il depasesc (in principal la invatatura), insa mereu era putin deasupra mea. Cand am fost impreuna in America cu work and travel, el era cel care castiga mai mult (avea job cu bacsis si muncea mult mai putin decat mine), insa nu-mi spunea asta niciodata. Acum ca am terminat facultatea si dam la master, el a reusit sa-si gaseasca un job foarte bun, iar eu nu reusesc sa-mi gasesc inca nimic. Desi este prietenul meu cel mai bun, dincolo de a-mi fi iubit, si mereu ma sustine si ma incurajeaza, relatia asta incepe sa ma frustreze din ce in ce mai mult. Mai mult, stiu ca acum n-o sa se mai intoarca in SUA (tot cu W&T) cu mine cum mi-as fi dorit eu (si el, partial) fiindca n-o sa renunte la un job serios pentru asta. Sunt intr-o mare ceata, fiindca desi il iubesc si simt ca e sufletul meu pereche, nu pot trece pestre frustrarile astea si peste competitia care exista mereu intre mine si el (din partea mea fiindca el nu a vazut vreodata o competitie intre noi).

Citeste
Certuri si reprosuri

Sunt casatorit de 5 ani, avem un copil frumos de aproape un an. Dar cu sotia nu ma inteleg deloc. Ea imi reproseaza ca ea si copilul nu sunt familia mea, doar familia unde am crescut. Ultima cearta (ca toate de altfel) nu a avut nicio logica. Vroiam sa scoatem un credit, sa ne facem o mica afacere. Banca m-a refuzat si au inceput reprosurile: bine ca tu ai ajutat pe toata lumea si acum nimeni nu te ajuta (se referea la fratii mei). I-am explicat ca ei nu au nicio legatura cu esecul de la banca si sa nu ii mai implice in discutii. Si de acolo a inceput. eu si copilul nu suntem familia ta, doar fratii tai sunt familia ta. Eu cred ca ea are probleme, de vina fiind probabil depresia postnatala, numai ca ea de cand o cunosc a avut probleme de genul certuri fara noima. As dori sa aflu o explicatie.

Citeste