Mi-e greu sa ma rup de parintii mei

Problema mea de fapt nici nu stiu daca este o problema. Am 27 de ani si o relatie foarte buna cu parintii mei. Sunt singurul lor copil si relatia dintre noi a fost si este execelenta. Acum insa trebuie sa plec in strainatate unde este deja viitorul sot. Plecarea era oarecum anuntata dar am asteptat obtinerea trasnferului cu serviciul. Astazi am primit vestea ca acest lucru s-a intamplat. Pe de-o parte sunt fericita ca am obtinut acest transfer insa bucuria imi este umbrita de faptul ca voi pleca de langa parintii mei. Ma pun in locul lor si nici nu-mi pot imagina durerea pe care o vor simti cand voi pleca (cu toate ca ei mi-au aratat un mare suport si sprijin in toata povestea asta). Imi este teama ca ma voi indeparta si ca se vor simti abandonati. Ii iubesc foarte mult si relatia dintre noi este mult mai mult decat cea de parinte si copil, este de prietenie sincera. In momentul de fata ne despart doar 200 de km si ne vedem la fiecare sfarsit de saptamana. Mi-am promis ca voi face tot posibilul sa-i vad cat mai des. Nu stiu cum va fi… Si acest lucru ma copleseste. Inca nu le-am dat marea veste…

 

Intrebare pusa de: Alice, 27

Raspunsul psihologului:

Daca parintii dvs va incurajeaza, atunci in mesaj vorbiti despre dvs insiva. Dvs va veti simti abandonata si indurerata. Dvs sunteti cea care se va indeparta concret de ei si se va desprinde de familia unde ati crescut pentru a va cladi propria dvs familie. Ei ar putea sa se simta mandri de dvs, mandri ca sunteti competenta profesional si mandri ca va casatoriti (si poate ca asteapta cu nerabdare si nepotii).

Intr-un fel acesta este rolul principal al parintilor: sa creasca un copil care sa ajunga pe picioarele lui, sa se devina autonom, sa se desprinda de ei suficient de mult incat sa-si cladeasca o familie si sa devina, la randul lui, parinte. Pentru unii oameni desprinderea este dureroasa sau chiar imposibila. Parintii isi iubesc neconditionat copiii si atunci iti pui intrebarea De ce sa plec (chiar si la 200 de km) de langa ei? Nu cred ca e nevoie sa va raspund eu…

Eu v-as pune o alta intrebare. Oare nu cumva la suferinta inerenta despartirii de doua persoane dragi, se mai adauga si durerea rupturii de altceva? De copilarie, de senzatia de siguranta pe care ti-o da gandul ca, orice s-ar intampla, mama si tata te vor ajuta sa treci peste asta ? De increderea si calmul caminului unde privelistea mamei si tatalui, mirosurile familiare iti dau senzatia ca niciodata nu se va intampla nimic rau?

Poate in sinea dvs v-ati dori ca lucrurile sa ramana incremenite acolo, in acel peisaj confortabil si pe undeva idilic, unde dvs sunteti ocrotita si vesnic fericita, ca un copil, cu doi parinti perfecti care nu vor decat ca fiica lor sa le zambeasca. Poate plangeti si fiindca v-ati dat seama ca o asemenea scena nu poate dura la nesfarsit si ca de fapt e pe undeva o iluzie, fireasca pentru un copil, dar care se spulbera dupa ce acesta creste si alege dinamismul mai periculos si imprevizibil, dar atat de plin de provocari si satisfactii al vietii de adult.
 

Comentează și tu

Adaugă un comentariu

Recomandări
Rochia de seara
Rochia de seara

Banuiesc ca in orice adult traieste un copil si acel copil cu bucurie asteapta cea mai frumoasa perioada a anului: sarbatorile iernii. Pentru o femeie, aceste sarbatori aduc si griji suplimentare: eu ce rochie de seara aleg? Si daca este una cu un dress code ciudat: black tie?…

Citeste
Cum sa procedez?

Am mai multe intrebari pe care voi incerca sa le exprim cat mai concis. Cum poti face pe cineva sa constientizeze ca are o problema cu propria persoana care trebuie rezolvata? Vorbim de un barbat extrem de orgolios, narcisist, care considera ca judecata lui e cea mai dreapta indiferent de situatie, cu o personalitate aproape alfa, dar care se autodistruge, iar in acest proces ii distruge si pe ceilalti, pe care ii acuza de toate nenorocirile si stagnarile lui. Cum poti castiga respectul unei astfel de persoane, cum il poti face sa creada ca esti de partea lui, nu impotriva. Orice incercare de ajutor o intelege ca pe o invadare a spatiului personal, sau o jignire la adresa inteligentei sale. Este o persoana care izbucneste violent si extraordinar de impulsiv sub diverse forme, care se eschiveaza sub diverse pretexte de la a face ceva cu viata lui si se refugiaza in alcool, in legatura cu care, din nou, nu recunoaste ca are o problema. Pentru a va creiona mai bine aceasta personalitate, va voi spune ca este, paradoxal, o persoana religioasa, iar Dumnezeu este singura autoritate pe care o accepta. Dar prea putin din bunatatea crestineasca pe care o „predica” o aplica in viata reala. Religia pare uneori pentru el o forma de evadare, unde, prin natura acesteia, nu mai este nevoie sa rationeze si sa lupte. Oscileaza intre extreme precum izolare si comporament in stilul tulburari de personalitate borderline. Nu accepta sub nicio forma o critica directa, iar pentru a ii deschide din cand in cand ochii trebuie elaborate scenarii subtile, trebuie sa ii impachetezi adevarul intocmai ca unui copil prea sensibil sa cunoasca viata reala, numai ca in acest caz, el este cumva prea „sensibil” sa se cunoasca pe sine. Iar ca ultima intrebare, ce se poate face pentru persoanele afectate din jurul lui, care fiind legate de el prin relatii de rudenie si iubire, se consuma pana la disperare. Este oare nevoie ca acestea sa ii intoarca spatele, pentru binele lor?Desi din pacate lucrul acesta ar fi realizabil decat in maniera simulata, in vederea indreptarii lui. Va multumesc!

Citeste
Neurastenie

Sufar de neurastenie si am un comportament de stil evitant. De 2 luni mi-am pierdut si locul de munca, iar acum ma simt groaznic. Prin luna martie am inceput sa ma simt tot mai obosita avand si alte simptome ale neurasteniei… Eram iritabila, lucru care dupa o vreme m-a dus la nenumarate certuri cu seful cu colegii, dar si cu clientii restaurantului in care lucram. Am apelat la ajutorul unui psiholog. Am facut 6 sedinte pana acum, dar sincera sa fiu eu nu simt nicio imbunatatire. As vrea sa stiu daca este cazul sa schimb psihologul, daca ar trebui sa iau ceva medicamente pentru a iesi din starea asta sau ce ar trebui sa fac.
 

Citeste
Mi-e greu sa ma rup de parintii mei

Problema mea de fapt nici nu stiu daca este o problema. Am 27 de ani si o relatie foarte buna cu parintii mei. Sunt singurul lor copil si relatia dintre noi a fost si este execelenta. Acum insa trebuie sa plec in strainatate unde este deja viitorul sot. Plecarea era oarecum anuntata dar am asteptat obtinerea trasnferului cu serviciul. Astazi am primit vestea ca acest lucru s-a intamplat. Pe de-o parte sunt fericita ca am obtinut acest transfer insa bucuria imi este umbrita de faptul ca voi pleca de langa parintii mei. Ma pun in locul lor si nici nu-mi pot imagina durerea pe care o vor simti cand voi pleca (cu toate ca ei mi-au aratat un mare suport si sprijin in toata povestea asta). Imi este teama ca ma voi indeparta si ca se vor simti abandonati. Ii iubesc foarte mult si relatia dintre noi este mult mai mult decat cea de parinte si copil, este de prietenie sincera. In momentul de fata ne despart doar 200 de km si ne vedem la fiecare sfarsit de saptamana. Mi-am promis ca voi face tot posibilul sa-i vad cat mai des. Nu stiu cum va fi… Si acest lucru ma copleseste. Inca nu le-am dat marea veste…
 

Citeste
Competitie in cuplu

Formez un cuplu cu un coleg de facultate de aproape 3 ani. Inainte sa fim impreuna am fost foarte buni prieteni si ce m-a atras si m-a apropiat cel mai mult de el este inteligenta lui si faptul ca este un tip foarte ambitios. Tot timpul cumva mi-am dorit sa il depasesc (in principal la invatatura), insa mereu era putin deasupra mea. Cand am fost impreuna in America cu work and travel, el era cel care castiga mai mult (avea job cu bacsis si muncea mult mai putin decat mine), insa nu-mi spunea asta niciodata. Acum ca am terminat facultatea si dam la master, el a reusit sa-si gaseasca un job foarte bun, iar eu nu reusesc sa-mi gasesc inca nimic. Desi este prietenul meu cel mai bun, dincolo de a-mi fi iubit, si mereu ma sustine si ma incurajeaza, relatia asta incepe sa ma frustreze din ce in ce mai mult. Mai mult, stiu ca acum n-o sa se mai intoarca in SUA (tot cu W&T) cu mine cum mi-as fi dorit eu (si el, partial) fiindca n-o sa renunte la un job serios pentru asta. Sunt intr-o mare ceata, fiindca desi il iubesc si simt ca e sufletul meu pereche, nu pot trece pestre frustrarile astea si peste competitia care exista mereu intre mine si el (din partea mea fiindca el nu a vazut vreodata o competitie intre noi).

Citeste
Certuri si reprosuri

Sunt casatorit de 5 ani, avem un copil frumos de aproape un an. Dar cu sotia nu ma inteleg deloc. Ea imi reproseaza ca ea si copilul nu sunt familia mea, doar familia unde am crescut. Ultima cearta (ca toate de altfel) nu a avut nicio logica. Vroiam sa scoatem un credit, sa ne facem o mica afacere. Banca m-a refuzat si au inceput reprosurile: bine ca tu ai ajutat pe toata lumea si acum nimeni nu te ajuta (se referea la fratii mei). I-am explicat ca ei nu au nicio legatura cu esecul de la banca si sa nu ii mai implice in discutii. Si de acolo a inceput. eu si copilul nu suntem familia ta, doar fratii tai sunt familia ta. Eu cred ca ea are probleme, de vina fiind probabil depresia postnatala, numai ca ea de cand o cunosc a avut probleme de genul certuri fara noima. As dori sa aflu o explicatie.

Citeste