Mergi în vacanță în satele de pe Valea Șomuzului. Vei găsi pace sufletească și oameni cum nu mai apar pe lume…
Dragii moșului, există în nordul Moldovei un ținut de oameni cuminți, care fac plăcinte poale-n brâu și se îmbracă în costume naționale când se duc duminica la biserică. Ei sunt moldovenii de pe Valea Șomuzului, un râu mititel, ce se umflă odată cu ploile de vară.
Citește și:
Turism: Cairo și Luxor, printre zei și faraoni
La intersecția satelor Dolheștii Mari, Dolheștii Mici și în vecinătatea vechii capitale a Moldovei, Baia, care azi e doar o comună, după ce a cunoscut ceva glorie istorică, e bine să vii cu copiii tăi într-o vacanță de o săptămână, să zicem.
Copiii tăi vor învăța că există viață și în afara telefonului mobil, a ultimelor noutăți în materie de vestimentație sau a cancanurilor de la televizor. Copiii tăi vor afla că aici încă se face transhumanță, că oamenii mai practică încă niște ocupații care lor le vor părea exotice și din alt timp (așa și sunt), dar care reprezintă o parte esențială din identitatea lor de mici români.
Pe Valea Șomuzului femeile încă mai țes la război covoare de cânepă și de lână, un meșteșug ce se va pierde dacă femeile tinere nu îl învață și nu îl duc mai departe.
Niciun program de computer nu poate să reproducă mișcările lor care scot la iveală frumusețea unei țesături, frumusețea aceea imperfectă, umană, nodul care s-a legat atunci când povestea de la șezătoare a avut un deznodământ nefericit.
Pentru că aici, în Baia, covoarele nu sunt doar obiecte de decor. Ele sunt prilej de stat la povești, de păstrat un vocabular tehnic ce nu mai supraviețuiește dacă acele covoare dispar (știe cineva ce înseamnă melițoi, caer și jurubiță?)
Mergeți cu copiii voștri la Baia ca să afle cât de bogată e limba română arhaică. Poate că nu vor avea nevoie niciodată de aceste informații, dar cât farmec mai cuprind ele! Și viața noastră are nevoie de farmec la fel de mult pe cât are nevoie de lucruri utile. Și ce bogăție de culori, de povești omenești se deapănă de pe fusul femeilor și la șezători!
Te vor impresiona bătrânele care mai știu să țeasă și care caută ucenice în ale meșteșugului. Sau moș Mihai, care are 93 de ani, nu mai aude bine, dar e ultimul dogar autentic (vinde poloboace cramelor din Italia, dar in România e aproape necunoscut). Te vor impresiona localnicii în vârstă, care țin la tradițiile acestea în mod aproape religios. Și cum să nu țină la ele când fără ele ar dispărea identitatea locală?
Mergeți la Baia și salutați-l pe moș Mihai, dogarul. Se bucură ca un copil că face poze cu turiștii și învață, după puterile lui, o mână de copii din sat să facă dogărie. Dar acei copii, când vor crește, vor pleca în Italia și Spania să muncească orice altceva, pentru că nu îi motivează (încă) nimic să rămână.
Mergeți la Baia și încurajați tradițiile locale cumpărând ceea ce fac acei oameni acolo, covoarele lor, cofițele lui moș Mihai, niște brânzeturi bune de le ții minte o viață.
O veți cunoaște pe fosta învățătoare din sat, o doamnă erudită în ale țesutului, o enciclopedie vie a covoarelor din Nordul Moldovei. Asemenea oameni nu mai apar. Ei trebuie văzuți acum, cât mai sunt printre noi, și trebuie prețuiți, promovați și iubiți. Și au nevoie să știe că ceea ce ei știau să facă mai are valoare. Și zău că are.
Pentru că, poate, roboții vor produce cât de curând orice, dar nu vor spune povești în timp ce țes și nu vor scoate din războiul de țesut produse imperfecte, emoționante, unice.
Oamenii din nordul Moldovei mai au o calitate care probabil că va dispărea la copiii și nepoții lor, care vor fi muncit ani de zile în Occident, unde au deprins individualismul. Oamenii din nordul Moldovei au o generozitate pe care nu prea o mai regăsești în alte părți ale României.
Ei îți pun pe masă tot ce au mai bun, te invită să te simți acasă, e o onoare pentru ei să le fii oaspete. Iarăși cred că acest stil de a interacționa nu va mai rezista mult, pentru că informația, globalizarea și contaminarea de altfel de comportamente vor schimba radical lumea. Mergeți la cei din Dolheștii Mari, Dolheștii Mici, din Baia sau din Preutești, să cunoașteți ultimii țărani. Copiii lor nu vor mai fi țărani și odată cu ei moare o epocă istorică pe care doar ei o pot povesti.
Dacă veți ajunge acolo faceți o excursie la o stână. Puțini copii își doresc să mai practice oieritul și e de înțeles. E greu. Credeți-mă, mersul la stână și pregătirea mămăligii acolo nu e o experiență pentru turiștii care preferă să vegeteze la un all inclusive, comozii marilor orașe.
E o experiență pentru cei care mai vor să știe despre cum oamenii supraviețuiesc în liziera naturii, aproape de animale sălbatice, uneori în condiții vitrege. E pentru turiștii cărora le place să simtă și alte gusturi și să aibă și alte experiențe decât cele pe care turismul standard, de masă, le poate oferi.
Mai mergeți și pe la mănăstirile din afara circuitului celor mari (Moldovița, Sucevița, Dragomirna, etc). Mergeți la Probota, ca să vedeți o splendoare de construcție cu elemente gotice, cea mai frumoasă de acest fel din Nordul Moldovei, unde își dorm somnul de veci Petru Rareș, fiul său Ștefan și soția sa, Elena.
Niciunde parcă nu ești mai aproape, tactil, de istorie. Le vezi lespezile, ți-i imaginezi dedesubt și dintr-o dată istoria nu e decât o lungă narațiune, iar prezentul și problemele lui sunt relative.
Baia, prima capitală a Moldovei
Comuna Baia a fost atestată încă de pe vremea marii invazii a mongolilor din anul 1241. La est de Carpaţi era un loc bogat şi liniştit pentru sași, prielnic pentru a-şi desfăşura activităţile de meşteşugari.
Resursele zonei, în special o mină de aur, au fost prielnice oamenilor încă din neolitic. Saşii au consolidat aici un târg puternic. Într-un document din anul 1339, Baia trecea drept „cel mai mare oraş de la est de Carpaţi“. Pecetea târgului poartă, în jurul cerbului decapitat, cu imaginea lui Hristos răstignit între coarnele cerbului, inscripţia: „Sigiliul oraşului Moldavia, capitala Ţării Moldoveneşti“.
Baia nu a fost doar prima cetate de scaun a Moldovei, ci şi un important centru religios. Localnicii erau de confesiuni diverse. Mărturie sunt bisericile dominicane, franciscane, catolice, ortodoxe, construite în perioada sec. al XIII-lea până în sec. al XV-lea.
La 1337 într-un document este amintită o biserică franciscană. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun, la 1410 domnitorul a ridicat o Biserică Catolică în cinstea soţiei sale Doamna Margareta, cea mai mare catedrală din acea vreme. Ruinele sunt vizibile şi astăzi.
Să nu credeți că moldovenii altceva nu fac decât privesc peisajul și mănâncă plăcinte poale-n brâu. Ei fac și afaceri locale de succes, și dau de lucru oamenilor de acolo, din zona de nord-est.
Puteți cumpăra din Fălticeni minunatele perdele produse local, la pachet cu consultanța oferită de Natallia Décor și de cele patru doamne adorabile care lucrează acolo. Ele au o vorbă: „Casa fără perdele e ca femeia fără sprâncene.“
Ambiția Mirelei Nechita, antreprenoarea de la Natallia Décor este să promoveze artizanatul local din bazinul Șomuzului, cee ace a mai rămas din vechile tehnici de țesut și cusut. Ce poate fi mai frumos? Mirela Nechita e și „nașa“ unei echipe de junioare la fotbal feminin care începe să dea sportive bune la nivel național.
Ina Design e creația unei doamne din Fălticeni, care pune în valoare motivele locale de pe costumele populare și le stilizează pentru haine modern. Linia ei de producție vestimentară e deja de succes. Haiducul e un importator local de produse de construcții și decorațiuni care aduce din Ucraina și Belarus produsele și le vinde în toată țara.
Ce nu merge? Faptul că nu nu se găsesc oameni tineri care să vrea să deprindă meșteșugurile. Cositul, dogăria, plăcintele. Nu ai oameni tineri cu care să dezvolți zona, e idea ce revine în toate conversațiile. Oamenii tineri pleacă în Italia sau Germania, rămân în sat bătrânii atemporali. Trist. Dacă echilibrul demografic al zonei nu se reface, e posibil ca orice inițiativă bună să nu aibă rezultat.
Și e trist pentru că Fălticeni a fost un orășel efervescent economic și cultural. E destul să pomenim doar personalitățile culturale care au ales această zonă domoală pentru a trăi sau pentru a-și petrece verile: Sadoveanu, sculptorul Ion Irimescu, familia Lovinescu…
Dacă vă mai spun că aici s-au născut Birlic, Eugen Lovinescu, Jules Cazaban, Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurg a lumii, vă veți da seama de ce aceste locuri nu trebuie lăsate pradă uitării.
De Iuliana Alexa
