5 scriitoare despre lectură, literatură și viață

În lumea aceasta plină de vedete de televiziune, noi ne-am gândit că trebuie să le promovăm pe cele din bibliotecă. Sau, în fine, pe cele care au stat mult acolo (și mai stau încă). Într-o lume de Kardashians, să mai vedem ce au de spus și doamnele intelectuale, scriitoarele…

 

De ce scrii?

Ioana Nicolaie: Din necesitate. Sau dintr-o curioasă înclinație pentru semnificație. Ne naștem, trăim, murim, suntem puncte minuscule într-un șir infinit de puncte, este dramatic; așadar, e de strigat din răsputeri, poate, poate, vocea se ridică deasupra.

Sau, altfel, mai terestru: sunt copilul ultimelor două decenii de comunism, deci trebuie să vorbesc despre asta; sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei „mame eroine, deci e de datoria mea să spun povestea;

am crescut într-o lume stranie, arhaică, într-un fel de Macondo atemporal, pe care mi l-am interiorizat și despre care trebuie vorbit;

am traversat un post-comunism cu zdrențele totalitare curgând de pe el (și-acum se văd, deși s-au lipit între ele, și unii fără experiență le socotesc haine adevărate), deci n-am cum să tac;

aproape toți frații mei au fost nevoiți să-și părăsească țara, deci va trebui să rostesc și drama aceasta. Căci eu sunt, și-am înțeles devreme asta, martorul.

 

Constanța Vintilă-Ghițulescu: Asta mi se potriveşte cel mai bine. Sau a ajuns să mi se potrivească cel mai bine după două decenii de practică. Şi îmi place.

Fiica mea mă întreabă aproape obsesiv: „De ce te-ai făcut scriitoare de cărţi, când este atât de plictisitor să-ţi petreci timpul singură, inventând poveşti?, oferindu-mi alternative de profesii mult mai „drăguţe şi mai atractive.

Are nouă ani şi este în căutarea unui drum de urmat pe care îl testează cu mine. Aşa că am aflat (şi a aflat) că nu prea mi se potrivesc multe dintre profesiile considerate de ea drept active şi atrăgătoare, dintr-un motiv foarte simplu: îmi place foarte mult ceea ce fac. Sfârşim întotdeauna discuţia cu aceeaşi concesie: „O să mă fac şi eu scriitoare, dar doar pentru copii.

 

Ioana Bâldea Constantinescu: Foarte bună întrebare! Și ce simplu ar fi dacă aș avea un răspuns minimal coerent… Scriu puțin spre deloc în ultimul timp. Îmi lipsește. Cred că scrisul îmi ordona lumea, interioară și exterioară.

Nu știu dacă mă definea, dar îmi stabilea o relație ceva mai optimistă cu propria mea identitate. În scris, ești perfectibil, chiar și atunci când ești vulnerabil, ești în continuă rescriere, chiar și atunci când ești incomplet.

Aș vrea să pot spune că scrisul meu e un act metabolic, că nu respir în afara literaturii. Nu pot. Cred, cu sinceritate, că se poate trăi fără urmă de reflex ficțional. Eu, în mod evident, pot. Sunt doar mai puțin fericită.

 

Ana Maria Sandu: Scrisul e forma mea (și a altor mii, sute de mii de oameni din lumea asta) de a traduce ce trăiesc, ce simt, ce văd, ce visez. Altfel spus, captarea propriei realități. A adevărului minții și corpului meu. Amprenta personalizată pentru cel mai fascinant device: viața.

 

Adina Rosetti: Pentru că îmi place. Pentru că nu știu să fac altceva mai bine. Pentru că, dacă nu scriu, simt că-mi lipsește ceva esențial. Pentru că trăiesc mai intens prin scris.

Pentru că așa știu eu să-mi filtrez lumile exterioare și interioare, scriind. Pentru că-mi place să mă joc cu cuvintele, să le arunc în sus și să le prind ca pe niște mingiuțe colorate, să le scap și să le caut, să le ascund și să le (re)găsesc, să le potrivesc până-mi iese puzzle-ul. Pentru că nu știu nimic altceva care să fie atât de distractiv și răscolitor, în același timp.

Citește și:

Roxana Lupu – Am învățat să sper că ceea ce va veni îmi va surprinde așteptările

Monica Petrică – Îmi păstrez partea ludică, inocența sufletului, copilul interior

Pentru cine scrii și de ce?

Ioana Nicolaie: Dacă scriu versuri, publicul meu e unul rafinat, orientat întrucâtva cultural, căci, la cum arată învățământul de azi, un absolvent de liceu și vreo nouăzeci la sută (dacă nu mai mult) dintre cei de facultate n-au cum să știe ce-i cu literatura vie.

Programele noastre sunt anacronice, ultimii autori studiați la școală au trăit acum șaizeci de ani. Nu cred că poate fi ceva mai perdant decât să-ți privezi generațiile tinere de educație.

Dacă scriu proză, poate am ceva mai mult noroc, și numai pentru că am parte de-o distribuție mai bună. Cărțile ajung la mai multă lume. Dacă scriu pentru copii, atunci sigur niște cititori genuini se vor bucura foarte tare.

Am experiența aceasta: în ultimul an mi-au apărut două volume pentru cei mici: Vertijia și Călătoria lui Medilo, iar copiii reacționează. Niciodată nu-i poți păcăli.

Scriu, așadar, pentru cititori variați, cărora le sunt recunoscătoare că mă aleg tocmai pe mine din avalanșa de titluri care-i acoperă. Esențial, însă, e să scriu pentru mine, pentru copilul care am fost. Ar fi insuportabil și de neconceput să nu scriu.

 

Constanța Vintilă-Ghițulescu: Scriu pentru toţi cei care sunt interesaţi de trecut, pentru toţi cei care vor să treacă dincolo de mitologia manualelor de istorie.

Prin scris şi cercetare încerc, în primul rând, să-mi explic mie anumite mecanisme de funcţionare a societăţii noastre, să observ, printr-o perspectivă comparativă, de unde am plecat şi unde am reuşit să ajungem, în raport cu alte societăţi ale lumii noastre contemporane.

 

Ioana Bâldea Constantinescu: Din observațiile mele, lumea merge la fel de prost și atunci când scriu eu, și atunci când nu scriu. Așa că ar fi absurd să pretind că scriu pentru alții, deși se întâmplă și asta, cu efect mai mult sau mai puțin neglijabil.

În general, însă, cred că scriu fără țintă, de plăcere, prea puțin conștientă de publicul potențial sau de posibile strategii de marketing. E un fapt asumat. Dar întrebarea e bântuitoare. Știu, pentru că i-am căutat des răspunsuri.

Cred că, în cele mai multe cazuri, oamenii scriu narcisist, scriu pentru a experimenta o formă de putere, de control, scriu pentru că-și intuiesc o detentă imaginativă, lexicală, semantică și o explorează. Își testează limitele.

Își revendică un teritoriu. Sigur, poetic și, cumva, standardizat, este să spui că scrii pentru alții, că înăuntrul tău zac continente din care le dăruiești și lor niște centimetri. Eu sunt foarte departe de liga asta.

Orgoliul ei mi se pare artificial și desuet. Eu scriu, atunci când scriu, așa cum cauți un lucru pierdut. Nu vital, dar la care ții. Dacă nu-l mai găsești, în mod clar supraviețuiești fără el.

Dar, dacă dai de comoara ta rătăcită, vei oferi lumii o variantă a ta mult mai digerabilă. Așa că aș spune că scriu cel mai mult pentru mine. Egoist. Ca să(-mi) fiu mai simpatică.

 

Ana Maria Sandu: Niciodată nu mă gândesc, după ce îmi apare o carte, la niște fețe de oameni care mă citesc. De asta, poate, îi și invidiez pe muzicieni. Ei pot, la concerte, să simtă toată energia și vibrația publicului.

E un schimb direct. În cazul literaturii, e multă intimitate. Legăturile au nevoie de timp. Să ai cititori care să se recunoască într-un text de-al tău înseamnă să fii un scriitor norocos.

 

Adina Rosetti: De ceva vreme, scriu mai mult literatură pentru copii. Nu mi-am programat, a fost o întâmplare, o coincidență fericită.

Am descoperit că-mi place și că mă împlinește oarecum mai mult decât literatura pentru oameni mari. Contactul direct cu publicul este incredibil – căldură, curiozitate, bucurie, entuziasm – n-ai cum să le întâlnești decât la copii.

Scriu și pentru că am început să-mi iau în serios rolul de scriitoare pentru copii. Și pentru că a inventa povești pentru copii e chiar cea mai grozavă meserie din lume. În afară de, probabil, meseria de îmblânzitoare de dragoni sau de vrăjitoare…

 

Pe vremuri, cartea era tehnologia dominantă de distribuire a informației. Acum, avem mult mai multe. Ce crezi că se va întâmpla cu literatura/istoria?

Ioana Nicolaie: Nimic special, suportul nu cred că-i atât de important, poate că azi se citește cantitativ mai mult decât înainte (nu și calitativ, probabil.) Educarea cititorilor mi se pare esențială.

De la vârste mici ar trebui să existe ore obligatorii de lectură incluse în programa școlară. Care să se deruleze în biblioteci. Și-atunci s-ar resuscita și spațiile acestea, n-ar mai trebui ca fundații precum Melior (în care sunt implicată activ) să ducă sute de cărți în locuri unde copiii nu au acasă nici măcar un singur volum.

Și-ar mai fi nevoie de manuale în care esențială să fie, la toate vârstele, ideea de plăcere a lecturii. Elevii nu ajung niciodată la marile minuni artistice ale secolului douăzeci, ce să mai vorbim de secolul douăzeci și unu?!

Suntem ultimii în UE la consumul cultural, pentru că avem un învățământ falimentar. Din păcate. Și nu înțelegem că generațiile actuale trebuie educate pentru viitor, nu pentru scufundarea într-un trecut de care ar trebui să ne fie încă rușine.

 

Constanța Vintilă-Ghițulescu: Scrierea istoriei (sau mai exact cercetarea istoriei) merge şi ea în pas cu tehnologia. Cred că este un mare avantaj, atât pentru cercetători, cât şi pentru cititori.

Chiar dacă îşi schimbă înfăţişarea, „cartea ajunge mult mai uşor astăzi la public. Ceea ce lipseşte, în ciuda tehnologiei, este promovorea lecturii.

Or, aici, editurile ar trebui să intervină şi să aibă un serviciu mult mai bun de promovare. Oamenii citesc mult mai mult decât acum 50 de ani şi cu mult mai mult decât acum 100 de ani, dar alegerile sunt mult mai greu de făcut într-o enormă cantitate de maculatură şi de pseudoştiinţă care au inundat piaţa.

 

Ioana Bâldea Constantinescu: Va deveni mai accesibilă și mai diversă. Eu nu demonizez tehnologia. Cartea e, până la urmă, un suport. Istoric vorbind, e departe de a fi primul (ar însemna să ignorăm epica sumeriană sau pe cea greacă, sau hindusă, sau papirusurile egiptene și tot așa…).

Poate că suportul actual nu va supraviețui. Literatura, însă, da. Nu văd cum și-ar putea pierde mintea omenească nevoia de alteritate, de ficțiune, de proiecție, de identități manevrate în contexte și geografii diferite.

Eu cred că literatura e în ADN-ul rasei. Se vehiculează acum foarte mult și ideea comprimatelor-minune, care vor înlocui mâncarea.

Într-o pastilă ar putea încăpea toate grupele alimentare, toți nutrienții necesari supraviețuirii, toată cantitatea declanșatoare a sațietății și tot rafinamentul care produce plăcere.

Ciudat? Cu siguranță! Înspăimântător? Absolut! Nimeni nu spune, însă, nicăieri, că nu vom mai mânca deloc.

 

Ana Maria Sandu: Citim enorm într-o zi. Și uităm la fel. Multe dintre informații nu contează, nu lasă urme, rămân în afara noastră.

De asta cred că literatura va avea locul ei, întotdeauna. Nu pentru mase, ci pentru cei care își doresc și altceva. Nu doar să se dizolve în ritmul nebunesc al vremurilor.

 

Adina Rosetti: Dacă literatura vine dintr-o veche și veșnică nevoie de poveste, atunci va supraviețui, indiferent de suport. Pe pereții unei peșteri, pe hârtie sau ecrane, am citit și vom mai citi povești.

„Iureșul virtual de-abia a început și nu știm cum va arăta lumea viitorului, ce loc își vor găsi cărțile în ea. Însă, când viitorul vine peste tine, probabil e mai înțelept să te împrietenești cu el decât să-i întorci spatele.

Pe piața literaturii pentru copii din alte țări au apărut deja inițiative ingenioase de a aduce împreună poveștile pe hârtie cu cele din mediul digital.

Târgul de carte pentru copii de la Bologna, de exemplu, are o secțiune rezervată dezbaterilor și prezentărilor despre noile media în literatura pentru cei mici: ebooks, realitate augmentată, mobile publishing, virtual reality etc.

Ceea ce contează, în final, este povestea și felul în care reușește să te atingă, să-ți vorbească despre umanitatea noastră, și poate mai puțin suportul material prin care ajunge la cititori. Eu, personal, încă sunt îndrăgostită de cărțile pe hârtie, de cartea obiect frumos.

 

Există un mod feminin de a scrie?

Ioana Nicolaie: De curând, am fost invitată la un club de lectură, foarte simpatic, alcătuit din femei tinere, care, deși remarcabile în domeniile lor (medicină, companii, afaceri etc.) simțeau nevoia ca, o dată pe lună, să discute o carte pe care o citeau toate.

Cum aleseseră ultimul meu roman, Pelinul negru, m-au chemat ca să stăm de vorbă. A ieșit grozav, am fost impresionată de abordarea lor, s-a gătit mâncare potrivită cu atmosfera cărții, s-a adus un vin albastru, special, în acord cu marginalizarea personajului copil din carte, iar la sfârșit mi s-a cerut să le recomand un titlu pentru luna următoare.

Ei bine, am rulat în cap vreo douăzeci de sugestii și toate erau, lucru surprinzător pentru mine, cărți scrise de femei. Dacă experiențele noastre sunt parte din cărămida construcției pe care o ridicăm, atunci, da, o scriitoare va vorbi o limbă cu accent diferit.

Și-acest accent mi se pare marele câștig. Deodată, îl simțim și pe el, are de spus enorm de mult, e vorba-n subsidiar de jumătatea oprimată a umanității, cea care n-a putut avea glas de-a lungul mileniilor.

Trăim, din fericire, într-un secol în care ea vorbește. Și mie-mi place extraordinar de mult cum o face, mă bucur mereu de cărțile unor scriitoare contemporane.

 

Constanța Vintilă-Ghițulescu: „Cartea are o uşoară tentă feministă, aveau să observe mai mulţi recenzenţi la prima mea carte, În şalvari şi cu işlic.

Şi cât m-am străduit să fiu cât mai obiectivă, mai onestă în abordare, dar iată că fusei deconspirată! Şi nici nu avea cum să fie altfel, pentru că, prin natura mea feminină, eram destul de aproape şi empatică cu experienţele Ilincilor, Sultanelor, Mariţelor, Porfirelor, Arghirelor, Ioanelor, Paraschivelor din trecut.

Avem totuşi mare noroc că multe cărţi importante sunt scrise de femei şi că n-ar fi existat dacă am fi aşteptat să fie scrise de bărbaţi.

 

Ioana Bâldea Constantinescu: Nu cred, deși există, clar, teme etichetate drept feminine. Maternitatea e una dintre ele. Altfel, însă, cred că epoca sintagmei écriture feminine a cam apus.

Sigur, înțeleg teoria lui Cixous, dar mi se pare destul de reducționistă. Așa cum înțeleg stereotipiile legate de literatura scrisă de femei sau complimentele ratate de tipul „ai o inteligență masculină.

Sunt lucruri care țin, cred, de o lume a umorilor. Literatura e bună sau proastă, de geniu sau de duzină, la modă sau cu un pas înaintea epocii, sau în urma ei…

Există atâtea feluri de a scrie și sunt, toate, defalcabile în atâtea și atâtea moduri de expresie a individualității, încât aș spune că nu există o limită a categorizărilor.

Dihotomia aceasta, însă, feminin/masculin, mi se pare sterilă când e vorba de creație. Amplă e doar discuția politică, deloc lipsită de relevanță, atunci când ne referim, inclusiv din punct de vedere istoric, la prezența femeilor în literatură, în manuale, în canoane, în spațiul public… Dar aceasta este, deja, o cu totul altă conversație.

 

Ana Maria Sandu: Femeile nu scriu de mult. Hortensia Papadat-Bengescu, Virginia Woolf, Sylvia Plath au fost la fel de curajoase, la vremea lor, ca și primele femei-aviator.

George Sand a marcat cu romanele sale personale istoria romantismului francez din secolul al XVIII-lea. Un personaj excentric, această Aurore Dupin și-a făcut cu greu loc într-o lume a bărbaților dominată de Victor Hugo, Balzac etc.

Și asta, după ce și-a luat un pseudonim literar masculin! Între timp, lucrurile s-au schimbat. În același timp, e foarte posibil să termini liceul și să crezi că toți scriitorii sunt bărbați, ceea ce mi se pare cu adevărat trist. Un mod feminin de a scrie? Nu știu. Poate, în măsura în care există un fel feminin de a trăi, de a iubi, de a muri.

 

Adina Rosetti: O întrebare care a iscat nenumărate controverse. Există, să zicem, teme feminine în literatură; cât despre scriitură, e de-a dreptul depășit să mai vorbim, în secolul XXI, despre așa ceva.

Există scriitori-bărbați care abordează tema maternității, după cum există scriitoare care abordează magistral tema războiului (o temă „masculină).

Dacă considerăm „feminin un stil dulceag, cu înflorituri stilistice stil compunere-cu-expresii-frumoase, atunci mă tem că nu „feminitatea e problema, ci că vorbim doar despre literatură proastă.

Genul sau sexul celui care scrie nu prea are a face. Altfel, vorba lui Cehov – eu împart operele în două categorii: cele care-mi plac și cele care nu-mi plac.

 

Ce ai vrea să știe despre tine cei care nu te cunosc deja din cărți?

Ioana Nicolaie: Că sunt un om obișnuit, cu slujbă și obligații, că mă lupt foarte mult să găsesc timp pentru scris. Mă obosește lumina artificială și visez la o casă cu ferestre uriașe, scăldate-n soare.

Pozele mele sunt rupte de-o graniță de câțiva ani, când am fost nevoită să traversez un deșert care mi-a fracturat viața: până la treizeci și cinci de ani, când s-a întâmplat, m-am simțit deosebit de tânără.

Nu și după aceea. Acum sunt numai recunoscătoare. Dar toate astea nu se găsesc, decât parțial, în cărți. Acolo sunt lucruri ceva mai serioase, corelate cu răspunsul la prima întrebare.

 

Constanța Vintilă-Ghițulescu: Am avut şansa să studiez la EHESS, Paris, când şcoala de la Annales încă mai exista. Este adevărat că am prins „sfârşitul acestei şcoli sau curent istoriografic.

Şi când alţii s-au îndreptat spre „şcoala americană sau „şcoala engleză, eu reînviam, în România, şcoala de la Annales – moartă şi îngropată chiar şi de către francezi. Am şi fost criticată pentru asta.

Dar, pentru mine – cititor pasionat de Alexandre Dumas şi Michel Zevaco (prietenii mei francezi nici nu auziseră de Zevaco) – şcoala franceză a fost universul de care aveam nevoie pentru a mă forma.

Am ajuns la istorie prin literatură – după cum se observă şi din cărţile mele. Mai târziu, un an petrecut la Wissenschaftkolleg zu Berlin m-a introdus aproape cu forţa în atmosfera şcolii americane, prin intermediul colegilor mei, cercetători din universităţi americane prestigioase, şi am realizat cât de multe mai aveam de învăţat şi cât de departe, la ani lumină, se află cercetarea românească.

Totodată, am realizat şi marele avantaj al cercetării româneşti: o imensă arhivă neexplorată încă, care ascunde poveşti fascinante despre multe dintre populaţiile sud-est europene.

 

Ioana Bâldea Constantinescu: Nimic. Sunt 100% banală.

 

Ana Maria Sandu: Că nu mi-am dorit să mă fac scriitoare, că i-am rugat de mai multe ori pe ai să-mi scrie compunerile în școala generală.

Că literatura nu te ferește nici de suferință, nici de frică, dar te poate face să simți altfel. Să fii mai puțin singur. Ceea ce mi se pare imens.

 

Adina Rosetti: Uneori, îmi pare că mă expun prea mult prin ceea ce scriu (nu doar în cărți, dar și în articole, pe blog sau social media), încât nu cred că aș vrea să mai știe cineva ceva în plus.

Am tot scris despre divorț, despre traumele mele, despre copiii mei și viața în familia noastră „netradițională; chiar și personajele din cărțile pentru copii sunt inspirate fie din copilăria mea, fie din copilăria copiilor mei… Dacă e musai să mai declar ceva, atunci aș vrea să se știe că-mi place înghețata de fistic și mi-e frică de păianjeni.

 

De ce să (mai) citim? Când avem atâtea filme…

Ioana Nicolaie: Pentru că filmele, cele mai multe, sunt mult mai puțin decât ce-și dorește mintea noastră. Copiilor le spun deseori că filmul pe care ni-l facem noi în cap, legat de o întâmplare banală, de o carte citită, de ceva ce ne preocupă (câte scenarii amoroase nu dezvoltăm când suntem îndrăgostiți?!), e mult mai grozav, mai viu, mai emoționant și mai adevărat decât orice-am vedea pe un ecran.

Filmele sunt făcute de alții, nu de noi, și, cu puține excepții, nu ne reprezintă. De aceea, le și uităm pe cele mai multe atât de repede. Pe când eroii din cărți ne sunt uneori mai apropiați decât cei din lumea reală.

Nu ne mai amintim colegii din ciclul primar, nu le mai știm numele, dar nu-l vom uita niciodată pe Tom, băiatul acela care vopsește un gard, pe care l-am întâlnit tot atunci. El e la fel: uimitor, nu ne va părăsi niciodată.

 

Constanța Vintilă-Ghițulescu: Din curiozitate, din interes, din plictiseală, din pasiune, de nevoie. Sunt atâtea motive pentru a te opri asupra unei cărţi.

Cartea şi filmul sunt două lucruri diferite, pe care, în mod simplificator, le punem împreună, fiecare oferindu-ţi lucruri şi plăceri diferite.

Aş putea spune că doar în somn nu citesc, dar asta este, bineînţeles, o problemă derivată din profesia mea, devenită pasiune (ca să fiu blândă cu mine şi să nu-i zic obsesie).

Îmi plac filmele, dar îmi plac mai mult cărţile, şi asta doar pentru că am trăit într-o epocă în care imaginea era aşa de rară şi de puţin importantă.

Sau, cel puţin pentru mine, copil educat într-un sat care avea electricitate când dorea partidul şi cinematograful se afla acolo unde eu n-aveam cum ajunge: la oraş. Astăzi, filmul zugrăveşte mult mai uşor şi mai frumos o poveste. Dar nu orice carte devine un film.

 

Ioana Bâldea Constantinescu: Întrebarea asta, ușor distorsionată („De ce alegem cartea, când există și filmul?) m-a vizitat zilele trecute din partea publicului meu favorit, care are șapte ani și e mereu într-o stare de curiozitate acută (starea ideală a unui public, dacă mă întrebați pe mine).

Și, deși urăsc să mă autocitez, cred că, de data asta, am s-o fac: de dragul ludicului care salvează, de multe ori, un răspuns de plicticoșenie. Ei bine, (i-)am răspuns atunci, imaginează-ți un film care-ți place mult.

Foarte mult. Imaginează-ți că-l vezi la cinema și pe urmă pe DVD. Că îl vezi în fiecare weekend. Că te emoționează de fiecare dată. Ok? Suntem împreună până aici? Bun!

Acum, imaginează-ți că în capul tău există un IMAX imens, care transformă povestea ori de câte ori o vezi, care îi adaugă efecte, schimbă costumele, uneori și actorii, adaugă dialoguri și episoade, modifică vocile și îți arată, absolut de fiecare dată, ceva ce nu văzuseși de la început: un secret, o secvență în plus. Imaginează-ți că ai bilete acolo tot timpul. Cele mai bune locuri. Toată viața.

Cam asta face imaginația cu o poveste, cu o carte… O pune în scenă de milioane de ori, o proiecteză pe ecrane imense, o complică, o simplifică, o ia în stăpânire.

Imaginația e cea mai performantă tehnologie de care dispunem. Cum să nu-ți dorești să ai mereu bilete la IMAX?

 

Ana Maria Sandu: Pentru că povestea scrisă are toate filmele din lume în ea.

 

Adina Rosetti: Nu e nepărat o problemă că avem atâtea filme, ci că stăm atâta cu nasu-n smartphone. Avem atâta social media care ne mănâncă timpul și citim atâtea statusuri pe Facebook, atâtea hashtaguri pe Instagram și așa mai departe.

Când să mai și citim cărți?! E greu, trebuie să dai pagini, să ai răbdare, să unești ițele poveștilor, să citești printre rânduri și să-ți regizezi propriul film, în propria minte.

Nu aș face nicio comparație cu alte arte, dar nu știu alt mod mai bun decât cititul pentru a ieși din propriile percepții limitate, din propria perspectivă mentală, din limitele micii felii de viață pe care o cunoști direct. În plus, cititul e mai ieftin, poți să citești și fără popcorn…

 

Ce te definește din viața ta de azi?

Ioana Nicolaie: Că nu mai pot amâna cărțile mele nescrise. Dacă am avut, ca noi toți, un credit de timp, acum acesta nu mai e la fel. Țin foarte mult să-mi duc la capăt romanele pe care le am în cap.

Încerc să-mi mai reduc din obligații, dar tot mi-e foarte greu să ajung la masa de scris. E drept că sunt și implicată în proiecte care mă consumă, că de câțiva ani construiesc Fundația Melior, pe care am ținut-o secretă până de curând (am donat până acum mii de cărți bibliotecilor școlare din cinci localități), că mi-e greu să refuz anumite evenimente, că ies în Piață de câte ori este nevoie (n-am ocolit nici acel zece august), că sunt zile pe care le-aș vrea de cel puțin patruzeci și opt de ore.

 

Constanța Vintilă-Ghițulescu: Perseverenţa.

 

Ana Maria Sandu: Citesc mult, mă emoționez, îmi place marea și lumina mieroasă de toamnă și cred în puterea cuvintelor. În afara lor, nu existăm.

 

Adina Rosetti: Din păcate, lipsa de timp. Conflictul dintre treburile pe care le am de făcut, alea multe și obligatorii, și visele care-mi umblă prin cap și pe sub piele.

Dintre mersul la Mega și spălatul vaselor și pofta de a avea a room of my own, unde să mă închid când am chef să scriu o poveste.

Într-o notă mai puțin bovarică, mă definește și dragostea pentru oamenii importanți din viața mea și cheful să fac lucruri frumoase, cu sens.

 

Se poate preda scrisul? Creativitatea, în general, poate fi predată?

Ioana Nicolaie: Imaginația, fantezia, problematica de adâncime – adică acel motor care te face să funcționezi cu adevărat numai în literatură – nu se pot învăța. Dar scrisul creativ, da.

Țin, de opt ani, cursuri pentru copii și sunt uimită de rezultate. Când primii au ajuns la adolescență, după ce-am învățat – și exersat – tipuri de naratori, de narațiuni, de personaje, de subiecte, teme și câte și mai câte, mi-am dat seama brusc că sunt profesioniști.

Acești liceeni pot să scrie o excelentă literatură pentru copii (încă n-au experiență ca să scrie pentru oameni mari). Mi-a fost frică să le spun unde-au ajuns, căci sunt foarte, foarte departe.

Unii sigur vor continua, alții, nu. Dar toți vor ști despre ce e vorba, vor fi creativi în meseriile lor, novatori și, mare lucru, vor consuma cultură.

 

Constanța Vintilă-Ghițulescu: Cred că da, având în minte numeroasele cursuri de creative writing. Nu se poate preda, însă, talentul. Aici ai talent sau nu ai talent şi s-a terminat.

„E uşor a scrie versuri, îmi vin în minte versurile lui Mihai Eminescu. Scriitori sunt foarte mulţi, dar posteritatea îi va cerne pe cei cu adevărat „mari şi-i va include în panteonul universal, aruncându-ne la groapa de gunoi a uitării pe noi, toţi ceilalţi…

 

Ioana Bâldea Constantinescu: Ce cred că se poate preda este aprecierea creativității. Gustul pentru ea. Poate chiar și o mai bună înțelegere a mecanismelor ei. Altfel, cred că predarea uniformizează creativitatea.

Am fost în redacții în care toată lumea compunea texte după aceeași rețetă. Semănau îngrozitor. Am citit autori din aceeași „școală de creație. Unii foarte, foarte buni.

Similari ca stil până ajungeau să se desprindă, uneori revoluționar, de dogmă și atunci străluceau singuri. Sau nu mai străluceau deloc.

Creativ cred că este cu adevărat cel care se sustrage canoanelor. Care întinde mâna după Lună. Care spune că Pământul nu e plat. Lucrurile astea nu se învață. Se descoperă.

 

Ana Maria Sandu: Nu se predă, dar se antrenează.

 

Adina Rosetti: Nu cred că se poate preda, ci se poate cultiva. Cu toții avem, când suntem copii, sâmburele ăsta de creativitate care vine, de fapt, din libertate.

Din curiozitate, din spontaneitate, din spirit ludic, din faptul că încă nu punem lucrurile în cutiuțe cu etichete. O parte dintre lucrurile astea se pierde când ne facem oameni mari și, odată cu ele, se pierde și din creativitatea aia spontană, explozivă.

Cursurile de creative writing pe care le fac cu copii m-au învăţat – în timp ce încercam să-i învăţ asta pe ei! – că se poate scrie despre orice. Nu neapărat cu o miză înaltă, dar ca exerciţiu creativ, de stimulare a imaginaţiei.

Împreună cu copiii am inventat poveşti despre banane şi brelocuri găsite în ghiozdane, am intervievat scaunele de la Ateneul Român şi am scris jurnalul unui smartphone care prinde viaţă.

Subiecte sunt peste tot în jur, trebuie doar să priveşti cu ochii larg deschişi şi să-ţi pui întrebarea aia de la care pornesc toate poveştile: „Ce-ar fi dacă…?.

Cât despre scrisul pentru oameni mari, rețetele și cursurile de creative writing sunt bune în măsura în care-ți oferă un cadru în care-ți poți exersa talentul, în care poți învăța câteva tips & tricks sau dos and donts de tehnică narativă.

Sunt lucruri importante, dacă vrei să scrii mai bine. Însă scânteia care însuflețește literatura bună, pe care ți-o găsești numai scormonind adânc în interior, în abisul din tine, asta nu se poate preda nicăieri.

 

Foto: Andreea Goia

Comentează și tu
Recomandări
Simona Voicescu: Masculinitatea nu înseamnă agresivitate, feminitatea nu înseamnă slăbiciune
Simona Voicescu: Masculinitatea nu înseamnă agresivitate, feminitatea nu înseamnă slăbiciune

Simona Voicescu este juristă și luptă pentru victimele violenței domestice. Am ales-o pentru coperta Psychologies pentru că se împlinește un an de la #metoo și vrem să discutăm despre valul acesta, și pentru că femeile ca ea trebuie să devină reperul altor fete și femei. Împreună putem schimba paradigma și putem face lumea mai prietenoasă pentru oricine, femeie, bărbat sau copil.

Citeste
Mirela Oprișor - Fiecare cuplu e diferit. Dar cred că îți trebuie mult umor și răbdare...
Mirela Oprișor – Fiecare cuplu e diferit. Dar cred că îți trebuie mult umor și răbdare…

Pe Mirela Oprișor o știm din rolul Aspirinei din serialul Las Fierbinți, făcut de PRO TV. O femeie simpatică și caldă, amatoare de simplitate, pentru care celebritatea e doar un pretext de a chema oamenii să audă mesajul ei, nu un scop în sine. O filozofie bună de luat cu împrumut.

Citeste
Roxana Lupu – Am învățat să sper că ceea ce va veni îmi va surprinde așteptările
Roxana Lupu – Am învățat să sper că ceea ce va veni îmi va surprinde așteptările

Roxana Lupu o interpretează pe Regina Elisabeta a II-a în documentarul BBC Inside Windsor Castle. Este o performanță, nu? Mai cu seamă că e româncă. Iată ce are de spus această actriță talentată despre englezi, emigrare și regine.

Citeste
5 scriitoare despre lectură, literatură și viață
5 scriitoare despre lectură, literatură și viață

În lumea aceasta plină de vedete de televiziune, noi ne-am gândit că trebuie să le promovăm pe cele din bibliotecă. Sau, în fine, pe cele care au stat mult acolo (și mai stau încă). Într-o lume de Kardashians, să mai vedem ce au de spus și doamnele intelectuale, scriitoarele…

Citeste
Melania Medeleanu și Vlad Voiculescu - „Lider este cel care influențează în bine viața altora“
Melania Medeleanu și Vlad Voiculescu – „Lider este cel care influențează în bine viața altora“

Melania Medeleanu și Vlad Voiculescu sunt fondatorii proiectului MagiCAMP, tabăra dedicată copiilor cu afecțiuni oncologice, de care se bucură anual tot mai mulți copii pe care viața nu i-a răsfățat. Amândoi muncesc pe brânci, se luptă cu sistemul, cu reglementările nefericite ale statului, dar spun că e cel mai semnificativ lucru din viețile lor.

Citeste
Sonia Grindeanu – Îmi stăpânesc foarte bine emoțiile, iar asta contează foarte mult în competiții
Sonia Grindeanu – Îmi stăpânesc foarte bine emoțiile, iar asta contează foarte mult în competiții

Sonia Grindeanu este campioană mondialăla wushu, artele marțiale chinezești, care l-au făcut faimos pe Jackie Chan. E discretă și cuminte, frumoasă ca un star de la Hollywood, e specializată în statistică și știe să gătească. Un profil uman original și excepțional, numai bun pentru Psychologies.

Citeste