Cătălina Ponor – Gimnastica m-a învățat să admir perfecțiunea

Cătălina Ponor are o ținută dreaptă, impecabilă, și asta nu se referă doar la fizicul ei antrenat de atâția ani de gimnastica de performanță. Se referă și la ținuta ei morală. E o fată care îți inspiră respect, admirație, ca atunci când stai lângă cineva care poate face mult mai multe chestii decât tine, unele aparent supraomenești. Și, da, trebuie să fie ceva supraomenesc în ea, de vreme ce deține atâtea medalii.

Bună ziua, Cătălina. Ce mai faci? Cum este viața după retragerea din gimnastică?

Cătălina Ponor: Bună ziua. Sunt ceva mai liniștită, am început, în sfârșit, să fac un bilanț al tuturor momentelor din viața mea și să văd ce iau cu mine mai departe, ce pot dezvolta și ce depozitez în cutia cu amintiri. Dacă încep să mă gândesc la emoția pe care o simțeam în competiții, începe să-mi fie dor de gimnastică.

Citește și:

Paula Herlo și Alex Dima – „Oamenii care mută munții din loc sunt eroii noștri“

Ana-Maria Brânză – „Râd mult și nu mă iau foarte în serios“

Cred că e și normal să-ți fie greu să te desparți de o parte din tine, de o activitate pe care ai făcut-o cu multă pasiune și devotament. Dincolo de asta, simt că am mai mult timp pentru mine, și asta mă bucură. Pot acum să mă înconjor de lucrurile și de oamenii de care nu m-am putut bucura așa cum se cuvine în anii de pregătiri intense.

Cum este să deții atâtea medalii? Ce sentiment îți dă?

C.P.: Pfu! Parcă nu-mi vine să cred că s-au adunat atâtea! Mă emoționează orice referire la palmares, mai ales acum, după retragere! Sunt, evident, foarte mândră de tot ce am realizat și am dăruit în acest sport. Mi-e greu să pun în cuvinte sentimentul pe care-l încerci când primești o medalie, un loc pe podium, felicitările unei întregi țări! E copleșitor! E un cumul de bucurie, entuziasm, mândrie, sfârșeală, satisfacție și multe alte emoții!

Care e cea mai importantă lecție pe care o dă gimnastica pentru viață?

C.P.: Sunt multe lecții, mi-e greu să aleg una singură. Sportul, în general, îți cultivă ambiția și rigurozitatea. Te învață că, dacă îți dorești ceva cu adevărat, trebuie să fii gata să muncești mult pentru a obține acel lucru și să fii gata să faci anumite sacrificii, atunci când e nevoie.

Iar gimnastica simt că m-a învățat să admir perfecțiunea, frumusețea, aș spune. E un sport apropiat de artă, care îmbină disciplina, echilibrul, simetria, autocontrolul, atenția pentru detalii, cu frumosul. Cred că gimnastica te poate învăța că viața, în toată complexitatea ei, te îndeamnă la o perpetuă admirație a tot ceea ce ne înconjoară.

Cine sunt maeștrii tăi? Ai așa ceva? Pe cine admiri cel mai mult?

C.P.: Sunt mai multe persoane pe care le admir și foarte multe cărora le sunt recunoscătoare, cum ar fi antrenorii mei, cei care m-au sprijinit în parcursul meu prin lumea gimnasticii. Maeștrii din viața mea sunt, așadar, cei care au avut răbdarea să ne formeze și să ne transforme din niște fetițe pasionate de gimastică, în niște campioane.

Admir, desigur, gimnastele celebre care inspiră și azi generații întregi – aș putea începe cu Nadia Comăneci, despre care am vorbit cu multe alte ocazii. Dar la fel de norocoasă mă simt că le-am cunoscut și le-am avut alături de mine și pe Daniela Silivaș și Svetlana Boginskaia.

Cum a fost copilăria ta? Care sunt cele mai memorabile amintiri de atunci?

C.P.: Am avut o copilărie frumoasă, a unei fetițe îndrăgostite de gimnastică. Probabil că ați mai auzit această poveste, dar cu adevărat cea mai frumoasă amintire pe care o am este cea legată de momentul în care am pășit pentru prima dată în sala de gimnastică, când aveam patru ani. Am văzut aparatele și fetele care se dădeau peste cap în sală și m-am îndrăgostit pe loc.

Pentru că am început să mă antrenez de la patru ani, întreaga mea copilărie este legată de gimnastică. Aveam chiar și o „bârnică“ acasă, improvizată de bunicul meu. Tot timpul mă urcam pe ea și făceam exerciții. Erau momente în care sufrageria noastră se transforma în sală de gimnastică și îi chemam pe părinții mei să le arăt ce fac eu la antrenamente. A fost o mare pasiune și sunt momentele care m-au marcat frumos.

Ce semnifică supranumele tău: Laleaua Neagră?

C.P.: E un supranume care mă onorează și mă emoționează. Îmi amintesc că mi s-a spus așa după Olimpiada de la Atena, din 2004. Cred că are la bază faptul că negrul este culoarea mea preferată, a fost întotdeauna și culoarea echipamentului în care am concurat. Iar laleaua neagră este o floare rară, de o eleganță și o frumusețe aparte. Mă încântă, evident, asocierea aceasta.

Ce planuri ai în plan personal?

C.P.: Mă bucur de lucrurile mărunte pentru care am, în sfârșit, timp. Am și câteva proiecte personale în lucru, dar voi face dezvăluiri la momentul potrivit.

Experiența eșecului la o sutime din sport… ce reprezintă ea, dacă ar fi să extragi o lecție de viață din acest fapt?

C.P.: Gimnastica e un sport dificil, solicitant și cu adevărat nemilos, din anumite puncte de vedere. Dar eu am avut mereu această dorință de a mă autodepăși.

Am făcut mii de repetări pentru fiecare mișcare și exercițiu prezentat în competiție. Iar dacă ar fi să le transmit ceva fetițelor care își doresc să facă gimnastică, le-aș spune să se gândească la faptul că adevăratul antrenament, cel care face diferența, este acela al psihicului.

Ai spus, într-un interviu, că în SUA te-ai simțit mai bine tratată decât în România. Părea o declarație destul de amară. Ce te-a făcut să spui asta?

C.P.: Nu am vrut să jignesc pe cineva sau să critic doar de dragul de a o face. Cred că mai degrabă am vrut să trag un semnal de alarmă, să-i determin pe cei care au puterea de a schimba lucrurile, să o facă! M-am referit atunci la felul în care am fost tratată în perioada de recuperare, de după operația pe care am făcut-o acolo.

Medicul care m-a tratat pe mine, Robert Donatelli, a dat dovadă de foarte mult profesionalism, iar eu i-am rămas îndatorată pe viață pentru asta. Am fost șase săptămâni sub îndrumarea sa și, fără sfaturile lui, poate că nu aș fi reușit să mă întorc vreodată în vreo competiție. E vorba, totuși, de o dăruire pe care unii medici o au și care face diferența între cineva care-și poate continua un vis, un anumit parcurs profesional, și cineva care nu o mai poate face.

Ce se poate face pentru ca elevii de azi să se apuce de sport? De gimnastică, un sport greu. Cum ai face tu o campanie de popularizare a gimnasticii? Ce este special la ea și ar fi atrăgător pentru copii?

C.P.: O singură campanie nu e suficientă. E nevoie de o mobilizare la scară mare și de o implicare a tuturor celor care contează: de la foști sportivi, la actuali sportivi, vedete, cei cu putere de decizie din sistemul de educație, părinți și mulți alții.

Eu pot da ca exemplu doar ce m-a determinat pe mine să mă apuc de gimnastică. Și în acest sens, m-aș adresa, în primul rând, părinților și le-aș spune să-și ia copiii de mână și să meargă cu ei într-o sală de sport sau pe un teren de sport. Un copil își poate descoperi o pasiune sau chiar un talent doar dacă i se dă ocazia să o facă.