Cosmina Stratan – „Am fost un copil fericit. Sociopat, dar fericit…“

Cosmina are ochii albastri, mari, este o ingenua cu aer mereu copilaresc. Insa cand incepe sa vorbeasca, te surprinde inteligenta vie, ironia si autoironia. Pentru ca frumoasa Cosmina Stratan e un adult cu gandire matura si fara raspunsuri fixe. Cu surprinzatoare intoarceri si reveniri.

 

Psychologies: Cine esti tu, Cosmina? Ce te defineste azi ?

Cosmina Stratan: Sunt in tranzitie, momentan. Periodic, trag linia dupa experiente si incerc sa ma reevaluez. Vad ce a functionat si ce nu si ma gandesc ce este de facut pe mai departe.

Am facut experimente in ultima vreme, este o profesie care permite si nici nu ma pot abtine. Plus ca nu prea cred in talent… Mi se pare ca talentul unui actor este folositor celor care-l privesc si mai putin lui.

Asa ca preocuparea pentru cel mai sincer mod de a face lucrurile intr-un moment dat e cam necesara. Ma defineste astazi o cautare a surselor de inspiratie.

Probabil ca asa a fost dintotdeauna, dar acum fac lucrurile mai asumat si nu ma mai feresc de decizii. Si am mai putina rabdare cu lucrurile care nu ma intereseaza sau nu ma inspira.

 

La fel ca o alta actrita de pe coperta noastra – Olimpia Melinte –, ai studiat Jurnalism si Actorie. Ce inseamna aceste alegeri? Ce cautari?

C. S.: Multe cautari. Sunt mai mereu pe drumuri – si la propriu, si la figurat. Din nou, cred ca m-a interesat mai mereu sa-mi gasesc cel mai bun mod de exprimare si asta a durat un timp.

Am lucrat sase ani ca jurnalist, fiind pasionata de scris, pentru ca mai apoi sa-mi dau seama ca nu mi-e suficient, ca nu reusesc sa fac asta indeajuns de bine, ca nu-mi pot gasi un loc pe harta, ca nu am structura interioara necesara.

 

Care este cea mai frumoasa amintire din copilaria ta?

C. S.: Am fost un copil fericit. Sociopat, dar fericit. Am avut pasiuni serioase si asa mi-a fost greu mai tarziu sa-mi aleg o meserie cu acelasi grad de combustie.

Am vrut, pe rand, sa fac echitatie de performanta si sa ma fac violoncelista. Am muncit constiincios pentru amandoua pana in momentul in care trebuia sa fac alegerea cea mare si sa-mi asum ca asta era drumul.

Iar eu nu ma consideram suficient de buna, asa ca am cautat mai departe. Dar mi-a ramas, in exercitiu, renuntarea la multe lucruri pentru un scop. Si cred ca asta e o amintire frumoasa.

 

Ce maestri ai avut?

C. S.: Urmaresc munca multor artisti si sportivi, pentru ca sunt domenii pe care le inteleg, care se aseamana prin disciplina si care ma ajuta sa ma dezvolt.

Cred in complementaritatea lucrurilor, iar in cazul actoriei, situatia e delicata. Pentru mine, e o profesie care trebuie hranita des – daca nu la ore fixe – cu cele mai diverse feluri.

Pana acum, in muzica, sport si lecturi cred cel mai mult. Sunt si perioade in care vad putine filme si piese de teatru, pentru ca am nevoie de altceva. Iau pauze, ca sa revin, si tot asa.

Am avut (si am in continuare) profesori, regizori cu care lucrez si care ma imbogatesc. Dar termenul de „maestru“ cred ca inseamna altceva, cred ca se refera la un om care contribuie mult la evolutia ta, care iti acorda o provocare plina, adevarata, complexa si o incredere totala.

Circumstantele fac, la un moment dat, din oamenii care-ti sunt aproape, maestri. Am avut trei pana acum.

 

Pe cine admiri?

C. S.: Nu-mi pot lua ochii de la oamenii curajosi si simpli. Am aceasta banuiala ca meseriile se aseamana foarte mult intre ele, ca fond.

Si ca pot fi recunoscuti de la distanta oamenii care blufeaza – prin ceea ce fac si prin ceea ce sunt – si oamenii care nu blufeaza.

Asa ca admir orice fel de om care reuseste sa fie sincer. Cu atit mai mult, daca e din alt domeniu, pentru ca vad lucrurile mai clar si sunt mai putine sanse sa ma pierd in detalii, pe care, oricum, nu le cunosc.

 

Cum este Bucurestiul fata de Iasi ?

C. S.: Mi-am gasit Iasiul in Bucuresti si asta inseamna familie, prieteni, oameni apropiati. Iasul e mai mult o atmosfera pe care incerc s-o iau cu mine peste tot. Bucurestiul e un oras cu multe parti bune, de care inca ma simt legata.

 

Ce anume din rolul Voichitei din Dupa dealuri este imprumutat de la tine?

C. S.: Voichita mi-a furat multe, dar, stiti cum e: pro­­cesul de creatie nu e ceva simplu de descris. Am va­zut-o ca pe un om foarte interesant de construit tocmai pentru ca poate fi etichetata usor, ceea ce, spre ru­sinea mea, am facut si eu la inceput.

Imi place sa ascund capcane in personajele pe care le fac si aici am avut si spatiul necesar. Cu ajutorul lui Cristian Mungiu, a iesit ceva suficient de straniu – asa era si planul. Sunt bucuroasa si multumita.

N-as sti sa spun ce i-am dat, punctual, stiu poate ce am vrut sa nu-i dau deloc si mi-a fost greu sa raman pe pozitii: n-am vrut sa-i dau umor si determinare. In rest, Voichita a cam deschis usa si si-a luat tot ce i-a trebuit.

 

Cum ti-a transformat cariera premiul obtinut la Cannes?

C. S.: Am devenit mai vizibila si am mai multe sanse sa-mi fac meseria. Am ajuns sa dau niste probe si sa fac niste filme pe care, pana la momentul Cannes, doar le vizionam.

Altfel, Cannes-ul a fost o confirmare ca pot sa fac lucrurile bine cu multa munca, la care se adauga multe alte conditii, nu toate controlabile.

Odata cu vizibilitatea, insa, a aparut si un alt gen de intrebari, legate de toate lucrurile care vin la pachet cu un succes. Si ma refer aici, in special, la promovare, chestie pe care n-o inteleg pana la capat si care mi se pare mie ca are foarte putina legatura cu meseria in sine.

Mi-ar placea sa fiu cunoscuta doar prin rolurile pe care le fac si mai putin pe alte cai.

N-am niciun interes sa ma pozez la panouri sau sa fiu un model pentru societate. Este o capcana si un risc de a nu mai sti despre ce e vorba in propozitie.

 

Teatru sau film?

C. S.: Amandoua.

 

Ce filme pregatesti?

C. S.: Pe langa thriller-ul Shelley, aparut anul acesta la Berlin, in sectiunea Panorama, vor mai avea premiera anul acesta: Les territoires du silence, Die falsche Zeugin, Tatort Klingelingeling si Nord, Nord, Mord.

 

Cosmina Stratan a facut presa inainte de a deveni actrita. A fost reporter TV cativa ani si a fost premiata pentru munca ei. In 2008, a intrat la sectia de Actorie a Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, la clasa profesorului Florin Zamfirescu. A jucat in mai multe spectacole de teatru si scurtmetraje de scoala, iar rolul din Dupa dealuri este debutul ei in lungmetraj.

 

Foto: Andreea Goia

Machiaj: Diana Ionescu

Coafura: Adonis Enache

Stilism: Irina Hartia (jacheta PNK, cercei Zara)

A consemnat Iuliana Alexa