Irina Păcurariu – Am o mare frică de patetism

Pe Irina Păcurariu o știți de la TVR și TVR Internațional. De ani de zile, spune poveștile celor care fac ceva interesant, emoționant, uman. Uneori, pe ale celor care fac ceva inuman. Sau extravagant, sau uluitor. Irina are o sete insațiabilă de astfel de anecdote și un instinct infailibil să le găsească. Povestea ei? Una doar: simplă, sănătoasă, calmantă.

 

Ce mai faci tu, Irina? Ce te mai preocupă?

Irina Păcurariu: Dacă facem cu adevărat un exerciţiu de sinceritate, aş spune că dimineţile mele au aceeaşi obsesie sau preocupare, cum vrei să îi spui… adică o cafea, două, chiar trei.

Citește și:

Meda Victor – Îmi plac poveștile, cred în povești

Iulia Lumânare – Sensul vieții este să cauți

Din păcate, zilele nu continuă la fel, aşa că de fiecare dată apare altceva de salvat, de rezolvat, la care să punem umărul.

Cred că am depăşit perioada idealistă, a cauzelor mari, şi am devenit prizoniera situaţiilor de moment, aproape casnice, la care eşti obligat să găseşti repede o soluţie.

Fie că s-a agăţat câinele în gard şi trebuie dus la veterinar, fie că ai o problemă tehnică la reportajul pentru care lucrezi, mizele devin din ce în ce mai concrete.

Poate şi pentru că imaginea de ansamblu a lumii în care trăim este, pe alocuri, irespirabilă. Sunt prea mulţi ticăloşi în poziţii-cheie, prea multă impostură şi exces de tupeu.

În condiţiile în care majoritatea românilor se chinuie să îşi ţină în viaţă o afacere, tremură pentru viitorul copiilor lor, iar bătrânii gravitează între cozile de la farmacii şi ghişeele unde se aşază ordonat să-şi plătească impozitele în avans, în România, creşte o generaţie fabuloasă de oameni tineri şi creativi, care merită o ţară performantă, cu şosele şi decidenţi integri, nu o naţiune de asistați sociali alimentată cu cancan-uri de conjunctură.

Din acest motiv, eu prefer să eșuez în cauze aparent mici, dar care pot fi duse până la capăt. Spiritul meu civic e fracturat complet de neputinţa de a schimba ceva în ansamblu.

Cu toate teoriile în care primul pas ar fi implicarea şi asumarea propriei participări, eu cred că suntem departe de soluţii. Viaţa e prea scurtă pentru experimente şi, din păcate, ca mine gândesc foarte mulţi.

 

Cum este viaţa la Piatra Neamţ (faţă de cea din Bucureşti)? Ce te-au învăţat anii de navetă?

I.P.: Liniştită. Şi plină de miez, cel puţin pentru mine, care, la Bucureşti, am doar slujba. Deşi prieteni, oameni care mă inspiră şi mă motivează, am din plin la Bucureşti. Plătesc un preţ destul de dur cu naveta.

Am avut o perioadă când aproape că nu puteam să îmi mut geanta spre maşină şi prelungeam la limită momentul plecării. Naveta nu e simplă, nici în termeni emoţionali, nici ca rezistenţă fizică şi nici financiar.

Pentru mine, însă, e singura soluţie, una care încă funcţionează. Mă încarc acasă, iau o gură potrivită de oxigen şi îmi ajunge până la întoarcere. Pentru toţi cei din jurul meu cred că este mai bine aşa.

 

Recent, ai făcut un reportaj despre mamele copiilor cu autism. Care e cea mai impresionantă poveste aflată cu ocazia asta?

I.P.: Pe unele dintre poveşti nu le-am spus deloc în reportaj. Din diverse considerente, „n-au încăput“. Şi aş vorbi despre aceea pe care o văd în fiecare seară pe uliţa satului unde avem casa.

O familie îşi plimbă, indiferent de vreme, fetiţa cu autism. Ştiu că nu au reuşit să o integreze într-un centru de tratament; sunt îngrozitor de multe astfel de cazuri, inclusiv în Bucureşti, unde cererea este mare şi accesul la terapie este, de cele mai multe ori, contra cost.

Autismul nu se vindecă, tratamentul poate oferi doar ameliorări funcţionale şi trebuie să fie continuu, acasă şi în centre specializate, cu răbdare şi determinare totală.

Aceşti părinţi de care povestesc nu au avut unde să facă asta pentru fetiţa lor (încă o situaţie în care România e complet depăşită) şi pare că această plimbare de seară le face bine şi lor şi celei mici.

Un fel de ritual terapeutic care, întrerupt de faruri de maşină sau de vacile care se întorc vara de la păscut, face o imagine naturalistă, de o forţă care pe mine m-a izbit și continuă să mă emoționeze.

În rest, şi ochii acestor părinţi şi cei ai mamelor din reportajul la care faci referiere, Copiii care nu ştiu să mintă, nu pot fi uitaţi niciodată. Sau eu, una, nu îi uit.

 

Faci reportaje pe teme sociale care devin piese antologice ale genului. Cum îţi alegi subiectele? De ce poveşti şi nu abstracţii?

I.P.: Abstracţii?! Păi, pentru ele există literatură. Sau film de artă. Eu încă reacţionez la realitate. Am căpătat o mare frică de patetism, pentru că mă agresează abundenţa cu care îl văd exersat în diverse produse mai mult sau mai puţin jurnalistice.

Sloganuri motivaţionale, emisiuni aşa-zis sociale încearcă să provoace emoţie cu orice preţ, de multe ori fără să ţină cont de demnitatea personajelor sau de ridicolul formulărilor.

Lacrimile vor funcţiona întotdeauna și, chiar dacă ele sunt respinse de cinici, avizaţi, de erudiți sau pseudointelectuali, va rămâne încă o mulţime de victime printre cei de bunăcredinţă, care nu va rezista şi va pica în plasa unui subiect emoţional.

Dispreţuiesc aceste experimente mai mult decât expunerea unor personaje de carton care n-ar merita nici măcar o notă de subsol.

Există decență în presa din România, dar ea este agresată din ce în ce mai tare de obsesia pentru click-uri. Ce fac eu? Încerc (atât cât pot), să aleg oameni care au făcut cu adevărat ceva cu viaţa lor, pe care să-i fac mai puţin neştiuţi sau, uneori, mai puţin invizibili.

 

Spuneai într-un interviu pentru Adevărul: „Am avut un mare privilegiu, acela de a face cea mai frumoasă meserie pe care o poţi face fără să fii excepţional. Oricare dintre noi poate fi de partea cealaltă a camerei, dacă are în faţă personajul fantastic, personaj care îţi spune ceva şi dacă zâmbeşte“. Chiar crezi că a fi jurnalist de TV e pentru oricine?

I.P.: Da! Sunt convinsă! Pentru că, în esenţă, jurnalismul e un megafon pentru realitate. Cine deprinde regulile şi le şi respectă are toate şansele să dea povestea mai departe, eficient şi cu impact.

Dar, atenţie: capcana este să confundăm relatările personale, de care abundă reţelele de socializare şi blogurile, cu jurnalismul. Regulile la care mă refer presupun în definiţia lor iniţială responsabilitate.

Sper să nu pară la prea mulţi desuet ceea ce spun, dar, da, jurnalismul ar trebui să ţină cont de responsabilitate. Un jurnalist trebuie să fie responsabil de subiect, de interlocutorii sau situaţiile pe care le selectează.

De veridicitatea opiniilor pe care alege să le scoată din context sau, după caz, să le insereze în relatare. Nu poţi verifica adevărul declaraţiilor pe care le primeşti, dar principiul îndoielii trebuie să funcţioneze.

Asta mi se pare unul dintre cele mai grave derapaje de astăzi. Sunt preluate şi rulate opinii şi puncte de vedere fără să fie contestate, verificate sau probate.

Inocentă, piaţa suportă tot felul de istorii care ajung de pe pagină pe pagină, de la unul la altul şi sunt luate drept bune. Şi asta nu este jurnalism.

Nu toate semnăturile colegilor de breaslă au coroziunea formulărilor lui Cristian Tudor Popescu sau haiduciile lui Tolontan (doi dintre preferaţii mei), dar, dacă există onestitate şi o judecată limpede, meseria asta ar mai avea o şansă.

Nu toţi jurnaliştii trebuie să devină iconici şi poate că adevăraţii eroi sunt chiar cei care stau cu reportofoane şi microfoane în mâini sau camere de filmat pe umeri, pentru ca acasă, din faţa unui televizor sau a unui ecran digital, cineva să se dea deştept şi să-şi râdă în barbă.

N-am făcut ştiri niciodată, dar admir şi respect colegii care muncesc fără sâmbete şi duminici pentru ca noi toţi să fim mai puţin spectatori şi mai implicaţi.

 

Spune-mi o poveste pilduitoare, ceva de care îţi aminteşti tu când eşti stresată şi ţi-e greu, şi te repune pe picioare.

I.P.: Televizorul este deschis şi la HBO3 rulează un documentar despre obezitatea din America. Mi-a atras atenţia replica unei fete care spune cam aşa: „Dacă aş avea 70 de kilograme, aş cuceri lumea. Nimic nu mi-ar mai putea sta în cale“.

De trei decenii, în America este în dezbatere conflictul de interese dintre drepturile copiilor şi publicitate. După ce reclamele te-au sedus cu ideea că viaţa nu are rost fără cereale cu ciocolată, sucuri energizante şi chips-uri, devii victima propriei vulnerabilităţi şi ţi se pare că 70 de kg, peste care tu acum ai încă 20 sau 30 în plus, ar rezolva toate problemele şi te-ar transforma în erou.

Asta, în timp ce, pentru alţii, 70 de kg sunt o dramă şi abia aşteaptă să piardă din ele ca să se poată suporta în faţa oglinzii. Totul este o problemă de perspectivă.

Dacă mi-aş suna prietenele şi le-aş ura să ajungă la 70 de kilograme, în cel mai bun caz mi-ar închide telefonul. N-ar bănui că pentru unii asta e limita câştigătoare. Aşa şi cu pildele.

Iau câte ceva de la viaţă în fiecare zi, e greu să aleg una singură. De două ori am auzit însă, în ultima vreme, un recurs la o dramă similară şi m-am blocat la fel de dur de fiecare dată.

Acum vreo lună, am întâlnit o doamnă pe nume Ica. Locuieşte în Madrid şi face lucruri fantastice pentru ca tot mai mulţi copii de români plecaţi să ştie ce limbă vorbeau bunicii lor şi unde le sunt rădăcinile.

Când am întrebat-o de unde are energie pentru toate şi mai ales cum găseşte timp (are serviciu, casă, obligaţii), mi-a spus că asta o ţine în viaţă, şi-a pierdut fata anul trecut şi hăul din viaţa ei trebuie umplut cu ceva.

La fel, o fostă colegă de liceu, un om luminos şi frumos, trăieşte acum în Italia. Undeva, lângă Torino, acolo unde ţine, împreună cu soţul ei, o herghelie de cai şi are ca afacere un manej.

Când i-am spus că mi se pare că are o viaţă de Paradis, m-a oprit și a adăugat că au trecut anii, dar n-a depăşit niciodată momentul în care şi-a pierdut primul copil.

Cam pe aici ne situăm cu vieţile nostre, pe un portativ unde totul e armonios sau măcar suportabil, de unde facem deseori zgomot pentru nimic, până ne izbeşte o dramă adevărată. Apoi, e tăcere.

 

Ai crize legate de vârstă? Acum, în august, facem un dosar amplu în revistă despre felul în care oamenii se împacă (sau ba) cu vârsta lor. Tu cum te împaci cu trecerea vremii?

I.P.: Vanitatea oricărei femei este ferfeniţă în dimineaţa în care se trezeşte şi realizează că dunga de pe faţă nu e, aşa cum a crezut zile în şir, un semn de la pernă, ci un rid de care nu va mai scăpa niciodată.

Devii, încet, dar ireversibil, prizonieră într-un trup nou, care nu mai seamănă cu cel în care erai obişnuită să trăieşti. Şi asta doare, mai ales că felul în care te simţi sau iubeşti, râzi, admiri sau suferi nu s-a modificat esenţial.

Ce-i de făcut? Poate de mâncat – de aici înainte – mai întâi desertul, la modul abstract, pentru că mie nu îmi plac dulciurile prea tare. Adică să luăm ce-i bun, să ne bucurăm de tot şi să mergem mai departe… Se va putea întotdeauna şi mai rău.

 

Dacă ar fi să ai din nou 23 de ani şi mintea şi experienţa de azi, ce ai face în viaţă?

I.P.: Aş face cumva să nu pierd nicio clipă. N-aş mai da la aceeaşi facultate, nici nu cred că aş mai încerca aceeaşi meserie.

Să fii jurnalist e fantastic, dar e mult mai important să fii medic, să lucrezi în cercetare, să descoperi ceva, să deschizi drumuri și să pui lumea în mişcare. Mi-ar plăcea să ajung unul dintre oamenii pe care aleg eu să îi intervievez.

Adică să devin, dacă nu esenţială, măcar relevantă într-un domeniu care ajută oamenii cu adevărat să supravieţuiască pe termen lung. Să descopăr la timp domeniul în care pot străluci cu adevărat… cu speranţa că el chiar ar exista.

 

Ce nu ai mai face?

I.P.: N-aş mai tăcea când e de vorbit, şi nici n-aş mai vorbi când e de tăcut. Aş avea mai multă grijă de sentimentele celor din jur. Şi, da, m-aş apuca mai repede de sport şi aş învăţa mai multe limbi străine.

 

Ce crezi tu despre nativii digitali care vin din urmă? Pierd ceva sau câştigă ceva?

I.P.: Greu de emis opinii, nu i-aş judeca în ansamblu, sunt o generaţie cu personalităţi distincte, ca toate generaţiile. Nu cred că digitalizarea uniformizează şi nici că deschide o prăpastie între individ şi viaţa reală.

Rămâne o chestiune de opinie personală felul cum te raportezi la tehnologie şi la prăpastia de iluzii pe care o deschide.

Informaţiile (din păcate, nu toate veridice) circulă instantaneu pe sub miliarde de ochi, aşa că, în condiţii normale, ar trebui să discutăm de această generaţie ca despre una superioară tuturor celorlalte de până acum.

Pe de altă parte, Poarta lui Ishtar sau alte minuni ale Antichităţii au devenit posibile fără teoreme discutate sau transmise pe internet şi inteligenţa umană nu ar trebui judecată doar din prisma unui cumul de date.

Admir gândirea critică şi încerc să îmi provoc mereu copiii să şi-o asume. Se vorbeşte şi se dezbat pericolele internetului: sunt de acord că ideală ar fi limitarea accesului pentru copii, dar, mai important, înainte de toate, trebuie consolidat discernământul copiilor.

Am învăţat să respect forţa internetului şi mă pregătesc chiar să o folosesc activ. Sunt multe poveşti pe care le ţin în mine, întâlniri despre care ar trebui să vorbesc, oameni speciali pe care i-am adunat într-o galerie valoroasă, în arhiva mea personală.

Despre majoritatea nu am povestit încă niciodată, deşi probabil că şi-ar dori şi, sigur, ar merita. Despre asta va fi www.irinapacurariu.ro, despre oameni care te inspiră, adică nu pleacă după ce închizi uşile, rămân pe raft şi îţi fac viaţa mai puţin complicată.

Probabil că şi asta vine, de fapt, cu vârsta, nu vrei neapărat să acumulezi, încerci să pierzi din balast şi să păstrezi ce te ajută, ca să mergi mai departe cu adevărat.

 

Fetele tale cât timp petrec pe internet?

I.P.: Nu atât de mult ca alţi copii. Sunt norocoasă. Ca să fiu mai concretă, ele stau pe internet mai puţin decât stau alţii la telenovele.

 

Spune-ne un banc.

I.P.: Nu ţin minte bancurile, aşa că pot să râd, fără probleme, de mai multe ori la acelaşi banc. Vă spun însă una dintre zicerile de duh de la Al Pacino, pe care am auzit-o astăzi şi mi-a plăcut la nebunie: „Cine are nevoie de mine, mă găseşte unde eram şi când nu avea nevoie de mine“.

Foto: Andreea Goia