Iulia Lumânare – Sensul vieții este să cauți

Iulia Lumânare este Crina din Caravana cinematografică și Eva din serialul HBO Rămâi cu mine. Mai e doctorița din Ana, mon amour  ori Natașa lui Cehov… Toate aceste personaje-avatar ale unei fete cuminți, dar curioase, crescute într-un cartier cu faimă rea din București. Iat-o la un exercițiu introspectiv (și intelectual) făcut în exclusivitate pentru Psychologies.

 

Ești o persoană destul de discretă. De ce? Ce avantaje are faima și ce neplăceri ?

Iulia Lumânare: Faima are neplăcerile pe care i le permiți. Lumina reflectoarelor are un mare potențial de seducție, iar confuzia dintre cea de pe platoul de filmare și cea din afara lui poate deveni o mare capcană.

Citește și:

Ana Morodan – Frivolitatea este ca un gin după o zi grea

Flavia Hojda – „Să te pui în fața celor mai mari temeri ale tale, să le înfrunți“

Pentru că cea de-a doua poate deveni singura sursă de confirmare că ceea ce ești, e demn de interes. Poți ajunge chiar să confunzi interesul oamenilor pentru tine, cu iubirea.

Ceea ce e un fals. Aleg să rămân eu, cea care știe cel mai bine cine e și ce poate. Am prea multe lucruri de făcut și de descoperit, ca să îmi permit să îmi irosesc timpul pe consecințele indiscreției.

 

Ai jucat rolul unei doctorițe cu competențe psihanalitice în filmul Ana, mon amour. Ce importanță are pentru tine psihanaliza? Te preocupă?  Ai citit literatură psihanalitică?

I.L.: Psihanaliza e un mod de a gândi. Este un filtru necesar înțelegerii propriei ființe și a lumii. Când am început să-l citesc pe Freud, aveam senzația că ne știm de mult.

Eu îi reproșam lui că e ușor retrograd, el, mie, că fug de niște adevăruri care nu-mi convin. Puțin mai liric, cu neliniști ceva mai mari decât Freud, cu un univers cultural mai larg și puțin rebel (contestându-l pe Freud cam în aceleași puncte ca și mine), Jung a devenit aproape o pasiune.

N-am putut să rezist, să nu provoc întâlnirea dintre el și o altă mare pasiune a mea, Cehov, așa încât am scris o lucrare de doctorat despre cei doi.

Cam ăsta a fost punctul în care a debutat și colaborarea la scenariu cu Călin Netzer. Alegerea ca eu să joc rolul medicului (inițial, era un personaj masculin, în vârstă) care le recomandă Anei și lui Toma psihanaliza, dată fiind familiaritatea mea cu ea, a venit în mod natural pentru Călin.

 

Cum a fost copilăria ta?

I.L.: Am copilărit în Sălăjan, la începutul anilor ’90. O poveste departe de a fi feerică, cu personaje departe de basmele pe care le devoram.

Printre oameni care munceau prea mult sau deloc, care beau mult, printre dependenți de heroină și vandali, clanuri mărunte de mafioți locali, hip hop, bătăi și scandaluri, manele care urlau din BMW-uri cumpărate cu bani furați, trotuare desfundate sau desenate cu creta.

N-am simțit niciodată că nu aș aparține lumii ăleia. Sufeream și eu de sindromul copilului divin, dar nu am respins niciodată realitatea aia. O iubeam. O iubesc și acum. Doar că nu m-am supus ei. Am lăsat-o să mă învețe tot ce știa, și m-a învățat multe.

 

Cum te raportezi la filmul acesta, Ana, mon amour? Ce e nou la el și remarcabil?

I.L.: E parte din mine. Ca actor am fost mereu parte din ceva, din universul propus de un regizor sau altul, de un dramaturg sau altul, de un scenarist sau altul.

De data asta, am făcut parte dintre cei care au creat universul și, în același timp, și el m-a creat pe mine. E una dintre experiențele pe care le-am simțit aproape concret că m-au mutat din loc.

E greu de estimat ce anume este nou la el, mai ales dacă cel care estimează a văzut ceva filme. Își are și el tributurile lui de dat.

Dar el, filmul, prin toate împrumuturile, prelucrările și mai ales căutările lui, la care îl invită și pe spectator, e mereu nou. Și e complicat să te mulțumești cu o singură vizionare. De remarcat? Asta e o chestiune proprie fiecărui spectator în parte.

 

Ce lecție dă el despre cuplu?

I.L.: Filmul nu e o lecție… arta nu poate să fie o lecție. Poate fi doar lecția pe care e dispus spectatorul să o afle despre sine, în urma procesului de identificare cu ceea ce vede, sau de căutare personală declanșată de ceea ce vede.

Lecția înseamnă un răspuns la o întrebare, și niciodată răspunsul meu nu poate fi o lecție pentru toți cei care îl află. Dacă actul artistic e reproducerea răspunsului și nu a căutării, atunci el nu mai poate fi artă.

Iar căutarea nu e ceva ce are finalitate. Fiecare răspuns devine pretextul unei noi căutări. Cam așa e și cu Ana, mon amour.

 

Speaking of which… ce crezi că face soliditatea unui cuplu? Dragostea? Prietenia?

I.L.: Eu cred că iubirea e lecția fără de sfârșit a ființei. Adicătelea, o continuă căutare. Jung spune că inerția e marea pasiune a ființei. Și-l cred. De-aia se plictisesc oamenii.

De-aia cred că nu funcționează relațiile, pentru că oamenii își dau frâu liber inerției de a ști, de a fi convinși că ceea ce știu despre celălalt e adevăr absolut. Își cultivă inerția de a avea răspunsuri nemuritoare.

Problema este că, atunci când știe, tot inerția – inerția viului în continuă mișcare – îl face să vrea altceva. Și-atunci își reîncepe căutarea în primul loc care îi ridică o altfel de întrebare.

Cred că asta e problema: că oamenii nu vor sau nu știu, să își pună întrebări, vor și știu să știe, nu să afle… Ca și în mine, și în celălalt e întreg universul. Trebuie doar să nu mă opresc din a-l afla.

 

Dar despre copii, cu ce lecție vine filmul?

I.L.: Ana, mon amour vorbește despre devenirea continuă a individului, în care nimic din ceea ce a fost, nu încetează să mai fie. Despre faptul că ceea ce trăiește, îl modelează într-un fel anume. Nu dă nici aici vreo lecție.

Doar îndreaptă reflectorul asupra credinței false că ceea ce trăiește copilul este fără importanță pentru viitorul adult. Ce anume are importanță și în ce fel, asta este pentru spectator să afle.

 

Ai făcut vreodată vreo terapie? Dacă da, care au fost revelațiile acelui proces?

I.L.: Practic autoanaliza. Sunt o structură analitică și care nu s-a înfricoșat de umbrele pe care le ascunde. Am avut perioade în care le-am cultivat chiar, dar cu o luciditate care nu le-a permis să preia controlul.

Și asta, cu mult înainte să iau contact cu literatura psihanalitică. Am avut aroganța de a vrea să înțeleg singură cine sunt, pentru că nu am vrut să datorez cuiva asta.

Sufăr de complexul lui Atlas, și am înțeles devreme că, doar dacă o fac singură, am să îl pot domoli, fără însă a-i castra potențialul.

De ceva timp, flirtez cu ideea de a începe și terapia cu un psihanalist. Spun „flirtez“, pentru că exact asta fac. E o curiozitate de natură egotică, dar sunt conștientă și de pulsiunea din care izvorăște.

 

Ce crezi despre terapia de cuplu, pe care cei doi din film ar fi putut să o încerce? Crezi în remedierea unei iubiri?

I.L.: Eu, pentru mine, nu. Dacă am ajuns la concluzia că e gata, este pentru că e gata, întrucât fac alegerea cât se poate de conștient și de în acord eu cu mine însămi. Dar cred că e posibilă, pentru mulți.

Depinde ce a deraiat-o și ce însemnătate are motivul deraierii pentru fiecare dintre cei doi parteneri. De multe ori, în terapie, unul dintre cei doi sau poate amândoi descoperă că motivul pentru care au ajuns la disfuncție nu e cel pe care îl știau, nu e cel de care erau conștienți.

Și, în multe dintre aceste situații, își dau seama că nu poate fi conciliat. Uneori, individul are nevoie de un timp oarecare departe de partener, pentru a se gestiona pe sine și lucrurile pe care le descoperă despre sine în timpul terapiei.

Și nu are timpul ăla. De-aia și renunță mulți la terapie, pentru că simt că despărțirea este inerentă și nu pot accepta asta.

Terapia începută în criză este anevoioasă, dureroasă și, uneori, insuportabilă. De-aia cred că ar trebui să ne cercetăm în permanență, nu doar atunci când situația devine insuportabilă.

 

Ești actriță, o meserie prin definiție creativă. Crezi că se poate deprinde creativitatea?

I.L.: Creativitatea este un dat. Nu e al unora mai mult decât al altora. E, însă, specifică fiecărei ființe în parte. Ea poate fi învățată odată cu învățarea de sine.

Creativitatea nu e altceva decât capacitatea de a face legături: comparație, aliterație, asonanță, repetiție, sincopă, enumerație, elipsă, anacolut, inversiune, eufemism, imprecație ș.a.m.d.

Creativitatea e gramatica individuată prin figuri de stil a ființei. Sau, cum le numește psihanaliza, asocieri libere. Cu cât individul se cunoaște și acceptă pe sine, cu atât ceea ce numim „creativitate“, își poate afla drumul spre eliberare.

 

Ce citești de obicei? Care e cartea care te-a entuziasmat și o recomanzi cititorilor Psychologies?

I.L.: Beletristică. Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii. Și, cu recomandarea asta, chiar simt că fac o indiscreție.

 

Care e sensul vieții, după tine?

I.L.: Dacă l-aș putea numi, n-aș ști ce mai caut pe-aici. Și cred că, inconștient, am dat un răspuns; totuși, să caut. Să nu accept că există ceva lipsit de sens. Pentru că, acolo unde nu-l văd, poate că doar nu sunt eu destul.

Pesemne că încă n-am învățat destul sau că n-am trăit destul, sau doar ceva din mine se opune, de frică, acceptării acelui sens. Sensul e ceva pe care eu îl dau. Și ca eu să pot da, trebuie să am.

Deci, ca să pot da sens, trebuie să adun sens. Ca să adun sens, trebuie să caut ce poate da sens. Și, cum nimic nu-i fără sens, adică totul are sens, pesemne că trebuie să caut tot. Are sens? Pentru mine, da.

 

Ce ne poate salva, pe noi, oamenii, de la absurdul vieții?

I.L.: Înțelegerea că ceea ce azi e absurd, mâine poate deveni sens.

 

Autobiografie

Iulia Lumânare s-a născut pe 27 iulie 1983 la București și a absolvit UNATC, actorie, în 2005. Printre rolurile sale de teatru se numără Veta din O noapte furtunoasă în regia lui Marius Galea și Gelu Colceag;

Estelle din Cu ușile închise, de J. P. Sartre, în regia lui Gelu Colceag; Desdemona din Duete shakespeariene, piesă în coregrafia Roxanei Colceag, Natașa Stepanovna din Cerere în căsătorie de A. P. Cehov, în regia lui Valentin Potrivitu;

Lolita în Red light, Hot Line, în regia lui Marcel Top. Joacă la Teatrul de Comedie (A 12-a noapte, în regia lui Gelu Colceag, unde a interpretat Camerista; Edmond de David Mamet, în regia lui Marcel Top).

Mai joacă la Teatrul Act (Rebecca din La țară de Martin Crimp, în regia lui Peter Kerek; în piesa lui H. Muller, Valmont, a fost Marchiza de Merteuille).

 

Foto: Andreea Goia