Meda Victor – Îmi plac poveștile, cred în povești
Meda Victor e cunoscută celor din București care merg la teatru, precum și din filmul Nunta mută regizat de Horațiu Mălăele. Cu trăsăturile sale foarte expresive, cu blândețea consoanelor sale moldovenești, cu ochii negri, calzi și intenși, Meda Victor este o actriță ieșită din tipare.
Cine eşti tu, Meda Victor? Cum te descrii ?
Meda Victor: Sunt fiica Marietei, o luptătoare, și a visătorului Dan, născută pe un colț de toamnă, foarte dorită și răsfățată. După tihna celor „șapte ani de acasă“, răsfățul a fost înlocuit de rigorile studiului Școlii de Coregrafie „Octav Băncilă“ din Iași.
Citește și:
Iulia Lumânare – Sensul vieții este să cauți
Ana Morodan – Frivolitatea este ca un gin după o zi grea
Cei doisprezece ani petrecuți acolo au construit, cu siguranță, solida temelie a ceea ce sunt și voi fi. Poate de aceea, pentru mine, trecerea spre teatru a fost cel mai frumos dans.
A fost și dansul în care am găsit partenerul perfect, pe Gabi, soțul meu. Duetul nostru a căpătat de curând o nouă voce, mică și gingașă, a desăvârșitei noastre fiice, Dada Maria.
Ca reprezentare a propriei ființe, în ultimul timp se conturează căutarea. Căutarea înțelegerii blânde și înțelepte a lumii în care viețuim, în centrul căreia sunt oamenii.
Teatru sau film?
M.V.: Ca spectator, ambele, în egală măsură. Profesia de actor mă poartă mai ales pe scenă, care-mi umple neliniștea și timpul. Scândura scenei și platoul de filmare sunt diferite. Fiecare spectacol e o repetiție.
Întâmplarea este, atunci și acolo, irepetabilă. Platoul de filmare produce un irepetabil întreg (filmul) prin câteva duble ale fiecărui cadru.
Filmul, cel autohton, cu regret și în mod periculos pentru mine, pare să nu fie compatibil cu înfățișarea mea. Iubesc diferențierea de personajul comun, cel mai căutat azi, dar mă întristează lunga așteptare a unui regizor care să-mi spună că eu sunt personajul poveștii lui.
De ce nu o poveste frumoasă, optimistă, cu oameni buni și, poate, cu happy-end? Când ai această profesie, ești înfometat de ea. Când o practici, niciodată nu e destul; când nu, simți că ești un om bolnav.
Pe cine admiri din cinema și de ce?
M.V.: Admirația și respectul meu se îndreaptă fără excepție către toți colegii mei actori, regizori, scenografi, mașiniști, etc., care – prin uitare de sine și mult, mult efort – fac ca imaginația omenirii să poată avea o oglindă în care cu toții putem privi spectacolul lumii pe scenă sau în sala de cinema.
Am să-i numesc pe câțiva dintre cei care mi-au dăruit din ceea ce ei au învățat cu mult înaintea mea și, cu siguranță, mult mai bine. Tatăl meu, regizorul Dan Victor, cel care, cu multă răbdare, mi-a fost primul profesor.
Profesorii mei: Rodica Mandache, Eusebiu Ștefănescu, sever, dar corect, care, blând și inspirat, au modelat în anii de studiu materia brută care formează astăzi personajele mele de pe scenă.
Și acum am ajuns la cel mai important moment din cariera mea. A fost, poate, șansa de care se spune că avem nevoie toți pentru a putea sări la un alt nivel de performanță și afirmare.
Într-o zi pașnică și fără mari așteptări, am fost invitată la o audiție despre care nu știam prea multe. Acea zi mi-a dăruit întâlnirea cu uriașul Horațiu Mălăele.
De atunci, am privilegiul și bucuria să pot trăi dubla ipostază de partener și mereu elev în câteva din creațiile lui scenice și de film. Acestea mi-au dat prilejul să joc, alături de el, pe cele mai multe din scenele din țară și câteva din străinătate.
Sunt onorată și emoționată înainte fiecărui spectacol. Simt deja emoția spectacolului de mâine. Aplauzele, alături de maestru, sunt un regal. Apreciez în mod deosebit două calități rare în acest domeniu: modestia și discreția.
Consider că actorul nu are dreptul confesiunii aspectelor private în fața spectatorului. Aparițiile publice prea dese în afara scenei sau ecranului pot tulbura grav percepția personajelor pe care aceștia vor trebui să le întruchipeze – or, asta înseamnă deturnarea și deformarea mesajului creației artistice, în favoarea unei exagerate dorințe de popularitate.
Prezențe fără motiv estetic în emisiuni „de mare rating“, în reclame submediocre fără mesaj social sau în producții îndoielnice TV, binecunoscutele telenovele.
Te-ai născut la Iași. Cum ți se mai pare Moldova față de București?
M.V.: Rar, din păcate mai ajung la Iași. Dar, de fiecare dată, odată ajunsă acolo, mă alint delicios cu graiul moldovenesc, care-mi e atât de drag. Puținul timp petrecut acolo îmi redă liniștea, pierdută prea adesea în București.
Și mai ales privilegiul de a mă plimba pe trotuare fără să am senzația că fac slalom în parcarea unui supermarket. Pentru a întâlni moldoveni, nu e musai să mergi la Iași. Îi întâlnești pretutindeni, și în București.
Sunt aceeași, dar locul în care-i întâlnești, îi face să pară diferiți. În Iași, sunt blânzi, calmi și relaxați. Reîntorși la București, (re)devin preocupați, agitați, cu o senzație continuă de comprimare a timpului.
La Iași, „se poate și mâine“. Îmi place să merg în vacanță la Iași și să lucrez în București.
Ce citești?
M.V.: Lectura nu mai este, din păcate, o experiență zilnică în viața mea. Nu-mi mai ajung orele. Citesc proză fantastică. Îmi plac încă poveștile, cred încă în ele.
Am speranța că personajele lor trăiesc încă undeva bine mersi și visez că voi ajunge cândva în colțul de lume unde trăiesc unicornii.
Citesc uneori poezie. Nimic însă nu-mi poate răpi plăcerea scurtelor lecturi în privirea oamenilor pe care-i întâlnesc. Un nesfârșit roman.
Ești credincioasă? Ce înseamnă pentru tine spiritualitatea?
M.V.: Sunt credincios practicanta unor principii, norme și legi morale universale care, bine înțelese și riguros respectate, fac spiritualitatea un loc binecuvântat de regăsire și meditație.
Am îndoieli mari în privința multor soluții „spirituale“, atât de la modă în zilele noastre. Îmi rezerv speranța înțelegerii continue a aspirațiilor umane și a locului lor comun, credința.
Mă închin seară de seară și fiecare spectacol e încadrat de rugăciune și mulțumire Lui. Curtea unei biserici e un loc potrivit mie să-mi liniștesc sufletul și mintea.
În momente de sărbătoare sau încărcătură mare, cu mult drag și încredere, mergem la părintele meu duhovnic. Mă simt datoare și bucuroasă să vă îndemn să-l vedeți, să-l cunoașteți, dar mai ales să-l auziți, e părintele Cristian Deheleanu.
Care este cea mai dragă amintire din copilărie?
M.V.: Nu-mi cereți să aleg doar una, este imposibil! Evadez adesea, fără să devin nostalgică, în perioada copilăriei. Este singura care mi-a dăruit libertatea deplină, în grija sensibilă și relaxată a îngerilor Ica și Bubu, bunicii mei, și Babi, doicuța mea.
Mirosul primăverii și iernii fiecărui an, invariabil, oriunde m-ar surprinde, în orice context, îmi umple ființa cu amintiri exacte ale copilăriei.
Am păstrat intactă mireasma zorilor și după amiezilor târzii, în preajma pământului reavăn și a lemnului ars în sobă. Atunci, universul încăpea întreg între munții Coziei și Olt.
Ai frici moștenite din copilărie?
M.V.: Păi, copilăria este neînfricată! Pe acel tărâm, răul și primejdia nu există. Frica am deprins-o mai târziu, atunci când oamenii s-au străduit să-mi descrie binele și răul.
Mă sperie oamenii străini care vin cu repeziciune mult prea aproape de mine. Mi-e teamă de plecarea în altă lume a celor pe care-i iubesc.
Nu mă văd și nu pot trăi fără ei. Îmi este greu până și să spun asta. Mă mai înfricoșează acea bătrânețe lipsită de energie și vitalitate.
Care e cea mai memorabilă călătorie?
M.V.: Cu pluta pe râul Kwai. Pentru că, pe lângă frumusețile de nedescris, am trăit și sentimentul că aventura aceea va fi unică. Mereu promitem să revenim în locurile care ne fascinează.
Pe apa unui râu nu poți reveni în același loc. De aceea, fiecare imagine e unică, de nerepetat. Încercăm și reușim, în cea mai mare parte, să facem doar călătorii memorabile.
Crezi în marea iubire? Cum arată ea?
M.V.: Marea iubire o contemplez și atunci când mă bucur privind doi oameni care se țin de mână. Da, cred în marea iubire.
Mă umple de încredere, de speranțe și de așteptări, îi sunt devotată. Este mereu cu mine. Din când în când, iese la plimbare cu bicicleta lui electrică.
Foto: Andreea Goia
