Mircea Cartarescu – „Pentru mine, scrisul e autohipnoza“

Scriitor a carui valoare este recunoscuta international, Mircea Cartarescu are multe de spus cititorilor romanelor si viselor sale, tot mai absorbiti de ecrane. Vorbim despre introspectie, lumea postumana, copilarie si jocuri online, precum si despre obisnuinta – pe cale de disparitie – a cititului de carti…

Psychologies: Ce mai faceti, domnule Cartarescu? Cum sunteti dumneavoastra in viata de zi cu zi?

Mircea Cartarescu: Sunt om foarte normal. Nu fac altceva decat face toata lumea, ce e bine pentru ceilalti, e bine si pentru mine.

In afara de faptul ca scriu din cand in cand, pierd si eu vremea, vad filme, ascult muzica, ma invart prin casa, ma joc cu baiatul meu, stau de vorba cu sotia mea…

Ioana si cu mine ne incepem fiecare zi cu o cafea bauta-mpreuna, la care discutam despre tot ce ne vine-n minte, punem la punct tot ce va urma in zilele sau chiar in lunile urmatoare…

Daca ne ramane timp, ne plimbam serile prin cartierul nostru din mijlocul padurii. In rest, calatoresc destul de mult in tara si-n strainatate, merg la evenimente, la lecturi, dau interviuri.

La televizor nu ma uit niciodata, asta e foarte important. Duc o viata sucita si interesanta, ca multi dintre noi.

Va place iarna?

M. C.: Nu e anotimp care sa nu-mi placa. E ca si in cazul cartilor: sunt un cititor omnivor. Si in viata imi place aproape orice. Ma bucur mult de tot ce se iveste.

Daca ma duc la un film, de pilda, ma duc chitit sa-mi placa. Traim o epoca foarte negativista. In general, oamenilor nu le mai place nimic.

In discutiile de pe Facebook, cele mai multe comentarii despre muzica, despre literatura, despre orice sunt negative.

Eu sunt exact invers: vreau cu tot dinadinsul sa-mi placa tot ce e-n jurul meu, lucrurile marunte si cele mari deopotriva.

De multe ori, daca pornesti fiecare zi cu o atitudine pozitiva, te simti mai bine. Si lucrurile, insele, iti par mai stralucitoare.

Sunteti un om cu o atitudine, in general, pozitiva?

M. C.: Da, cred ca sunt (sau incerc macar sa fiu) un om rational si pozitiv. Incerc sa inteleg cum stau lucrurile: de la cele care tin de viata de zi cu zi, pana la cele mai neobisnuite.

Imi place la fel de mult sa citesc o carte despre, sa zicem, fizica cuantica, pe cat imi place o plimbare sau un film, chiar si unul de divertisment. Ma bucur de toate aceste lucruri.

Nu am fost niciodata un snob, mi-au placut mereu zonele populare, precum si cele inalte si sofisticate ale lumii de azi.

Aveti o atentie aparte peste vise. Pentru ca suntem la Psychologies, v-as intreba care e semnificatia viselor pentru dumneavoastra?

M. C.: Pasiunea mea pentru vise si puterea mea de a visa intens si coerent le mostenesc de la mama. Mama a fost si este mai departe o mare visatoare.

Nu am mai intalnit pe cineva care sa viseze atat de mult, de ciudat, de suprareal! Se viseaza mereu in satul ei, la Tantava, langa Bucuresti, acolo se petrece pentru ea totul.

Tantava e Macondoul ei personal. Visele povestite de ea erau, in copilaria mea, atat de bizare, incat mi-au marcat viata interioara pentru totdeauna.

Ne povestea in fiecare dimineata, mie si surorii mele, ce visase noaptea precedenta si termina mereu spunand: „Ce-o fi?…“ O intrebare naiva, dar adanca, pentru ca arata ca visele i se pareau trairi pline de un sens enigmatic.

Ele-i vorbeau despre lumea de dincolo sau despre ea insasi. Acest „ce-o fi?“ m-a preocupat mereu si pe mine. Prin portalul acesta am ajuns la metafizica si hermeneutica viselor.

Visand, am avut adesea sentimentul clar ca mi se transmite ceva prin acest canal psihic, ca episoadele onirice nu sunt intamplatoare, ca niste pete aleatorii din care mintea, in foamea ei de pattern-uri, incearca sa aleaga ceva, ca la testul Rorschach.

De cateva ori in viata, am avut senzatia (pe care-o cunoastem cu totii) ca mi se comunica un mesaj si ca e imperios sa-l inteleg.

Am avut de-a lungul vietii patru sau cinci vise esentiale, care s-au infiltrat in personalitatea mea si in tot ce am scris.

Multe din scrierile mele sunt interpretarile, reluarile din alt unghi, ale unuia sau altuia din aceste vise – avute mai ales in adolescenta.

Ele au format nucleul unor carti ca Orbitor, Travesti sau Solenoid, carti construite pe aceste scene fundamentale, mandalice, pe care le-am trait cu adevarat.

In partea centrala din Solenoid se povestesc vise. Toate sunt vise reale, pe care le-am avut si le-am notat in jurnalul meu si care mi s-au parut atat de importante, incat m-am gandit sa le inserez in centrul cartii, ca pe semintele de mar in alveolele lor simetrice, din miezul fructului.

Va intereseaza psihanaliza?

M. C.: Am citit in adolescenta multe dintre operele lui Freud. Am citit cu placere si Jung, dar nu la fel de pasionat. Ideea arhetipurilor din psihanaliza jungiana apartine, de fapt, romanticilor germani.

Jung imi pare mai mult poet si scriitor decat psiholog, ceea ce, din punctul meu de vedere, nu e rau deloc…

Freud v-a convins mai usor?

M. C.: Mi-a placut incredibil de mult, m-a fascinat. Freud a fost un geniu care a inventat o masinarie uimitoare, probabil mai curand fictiva, dar atat de alambicata si de complexa intelectual, incat merita in sine atentia noastra admirativa.

Eu nu cred ca psihanaliza, in practica ei clinica, e cu adevarat utila. Personal, nu m-as incredinta unui shrink decat daca, vorba lui Seymour Glass, ar fi o combinatie de saman si iluminat.

Cred insa in acest vis urias al lui Freud, care spune ca sufletul omenesc poate fi inteles. Nu cred ca el insusi a vindecat pe cineva: Omul cu sobolanii sau Dora sunt mai curand personaje, intr-un fel, de opera artistica.

Freud a fost un artist, o latura a triunghiului fabulos Freud, Wittgenstein si Kafka. Extraordinari artisti ai speculatiei si parabolei!

Efectul de identificare a celui psihanalizat cu medicul, transferul, psihanaliza fascineaza mai mult decat vindeca, e mesmerica mai mult decat utila.

Simtim fata de ea transferul pe care, intr-un anumit stadiu al bolii, il simte pacientul cand se indragosteste de medic. Eu m-am indragostit de acest sistem de idei.

Travesti, primul meu roman, e greu de inteles in fara psihanalizei; in acea carte in care am urmat destul de fidel sugestii din Freud, Adler si Marie Bonaparte, caci e vorba, pana la urma, de un fel de studiu de caz freudian.

Va bucura scrisul sau va angoaseaza?

M. C.: Pentru mine, scrisul e o activitate autohipnotica. Ma asez in fiecare dimineata la masa de scris si, din acel moment, pierd notiunea timpului si a realitatii. Dupa ce termin, mi se pare ca a trecut o clipa.

E un fel de sedinta de psihanaliza in timpul careia, printr-o tehnica neconstientizata, pe care nu o pot explica (dar care mi-e limpede, vorba Sfantului Augustin, cand nu ma gandesc la ea), reusesc sa ajung la lucruri la care nu poate nimeni in mod normal sa ajunga.

In multe scrieri ale mele m-am intors nu doar in copilarie, ci si dincolo de nasterea mea, am incercat sa patrund in memoria colectiva.

Mi-am „reamintit“ de rude si stramosi de care nu am avut stiinta, dar care mi-au aparut asa de concret in aceste „partide de scris“, incat nu ma pot indoi de existenta lor, desi nu sunt, poate, altceva decat fictiune pura…

Daca e sa vorbim despre viitor, ce credeti despre lumea hipertehnicizata? Va nelinisteste?

M. C.: Am mai spus-o: ne indreptam, cred eu, spre o epoca postumana. Omul, asa cum arata el azi, va fi depasit foarte repede.

Vom vedea mezaliante biologico-electronice, clone construite dupa dorinta, omul si „masina“ se vor contopi in cele din urma.

Soft-ul – care e sufletul omenesc – va fi transferat pe alte suporturi, mai durabile. Sunt idei care par SF acum, dar e greu sa nu vedem, inca de pe acum, mugurii lor.

Nu ma sperie toate astea, deocamdata ma bucura puterea de a face surfing pe toata suprafata realitatii. Nu mai trebuie sa merg in biblioteca: virtual, am toata cunoasterea in buzunar, prin telefonul mobil.

Acest acces al oricui la, practic, toata cunoasterea e ceva nemaiintalnit pana azi de cand exista omul. Reversul medaliei este ca oamenii de azi pretuiesc tot mai putin tocmai cunoasterea asta pusa tuturor la-ndemana.

Internetul e o masinarie uriasa de transformat esotericul, enigma lumii, in exoteric, in trivial. Pana la urma, toate subiectele se vor epuiza, toate umbrele se vor lumina, omul obisnuit va trai intr-o lume in care literatura, cultura, artele se vor epuiza si nu-i vor mai spune mare lucru.

Chiar si azi, observam „tranzienta“ de care vorbea candva, profetic, Toffler: dizolvarea tuturor discursurilor in tesatura sociala aplatizata si anarhica a lumii actuale.

O alta uriasa noutate (de asemenea, epifenomen al revolutiei tehnologice) sunt retelele de socializare. Ele sunt mult mai importante, ca fenomen psihologic si uman, decat credem.

Niciodata altcandva, in istorie, nu au mai fost toti oamenii in contact cu toti oamenii. Asistam la un fel de hiperdemocratizare a lumii.

Toate democratiile s-au construit anterior in jurul unor elite, ele au fost, de fapt, meritocratii fara de care democratia antica sau cea liberala nu ar fi fost posibile.

Azi, insa, tocmai valorile „inalte“ se dizolva in social. Cei care participa la negocierea valorilor sunt un numar imens de oameni care, prima data in istorie, isi pot exprima public parerile in legatura cu orice.

Avem o invazie de expertize, chiar si-n cele mai sofisticate domenii, venite din partea unor mase enorme de neexperti.

N-ar fi nimic blamabil daca expertii adevarati nu s-ar pierde in oceanul de pareri. Situatia aceasta are costuri mari si duce la o modificare serioasa a campului cunoasterii. Hiperdemocratia retelelor de socializare duce, inevitabil, la contestarea elitelor.

Motorul este aici, din pacate, de multe ori un fel de frustrare: redutele intelectuale, artistice, uneori chiar si cele stiintifice sunt atacate si, cateodata, dizolvate in insasi legitimitatea lor, in numele unui anumit tip de egalitarism.

Pentru ca sunt nou-sositi in zona opiniei publice, oamenii isi exercita acest drept – incontestabil de altfel – in modul cel mai facil: sunt teribil de negativisti.

Rareori vei vedea aprecierea cuiva pe retelele sociale. De obicei, vedem o negare continua, cu sau fara argumente, a tot ceea ce in alte epoci ar fi fost privit ca semnificativ si important. Si, dimpotriva, se da unor evenimente marginale posibilitatea sa intre mult prea usor in campul valorii.

Inca din anii ’70, in lumea postmoderna, au inceput mezaliantele intre cultura populara si cea inalta. In epoca de azi, postpostmoderna, sau „postironica“, dupa cum o numea Pynchon, fenomenul s-a generalizat.

Pana la urma, incepem sa ne temem de un fel de nivelare a valorilor, de coborarea valorilor inalte si de ridicarea celor joase (ne amintim de „glasul celui care striga in pustie“: orice vale va fi inaltata si orice deal va fi coborat…).

Ceea ce e cu adevarat important in lume nu mai apare pe aceste retele. Stiintele, matematica, filozofia devin invizibile.

Nu mai apar nici nucleele artistice care genereaza noutate estetica. Zone intregi care formau osatura culturii europene traditionale, greco-iudaice, au disparut.

Ceea ce ramane din aceasta permanenta izolare si faramitare a oricarui nucleu axiologic dur e un cernoziom afanat, heterotopic, ambiguu, un pamant in care ramane de vazut ce samanta o sa prinda radacini.

Eu cred, in ciuda a orice, in aceasta samanta din care se va desface un viitor deocamdata greu de anticipat.

Sunteti un tip ludic?

M. C.: Imi place sa ma joc, in scris sau doar pe computer. N-am fost niciodata, totusi, un adevarat gamer, desi candva a trebuit sa-mi sparg discurile cu jocuri, ca sa nu ma mai tenteze.

Acum, mai „gresesc“ din cand in cand, mai ales serile, cand oricum nu mai sunt in stare de altceva. Ma joc cate-un sfert de ora pe vechile si bunele jocuri de acum doua decenii, „Duke Nukem“, „Heroes“, „Warcraft“ etc.

Ma joc si cu fiul meu, care e inconjurat de toate gadget-urile posibile si pentru care computerul e un mod de viata. Mi-a placut mult si sa joc fotbal si tenis, dar in ultima vreme am lasat-o mai moale…

Gabriel, fiul dvs., citeste? Cum il convingeti?

M. C.: Prin vechea smecherie „poti sa mai stai o ora dupa vremea de culcare, daca citesti“… Glumesc, baiatul meu citeste, si inca destul de mult, mai mult decat media generatiei lui, probabil.

Are, in orice caz, de unde alege: o biblioteca mare cu carti pentru varsta lui. Ma bucur mult ca si scrie din cand in cand, a debutat deja „in volum“ (in doua antologii cu texte scrise de copii).

Numai ca, intr-adevar, lumea filmului, a canalelor de desene animate si a computerului – plus tabletele, mobilele, play stations etc. – este o concurenta neloiala si distrugatoare pentru cea a cartii, mai ales la varsta atat de fragila de 13 ani.

E rau, e bine?

M. C.: Sigur ca e rau sa nu citesti! Dar cititul n-a fost niciodata pentru toata lumea, nici macar cand nu existau distragerile – si distractiile – astea.

Nici copiii din vremea mea nu se omorau cu cititul. Totusi, pe-atunci cititul de literatura era printre putinele forme de evadare dintr-o lume groaznica.

Pana si oamenii simpli citeau literatura foarte buna, pentru ca alta nu exista: radeau cu Don Quijote si plageau cu Anna Karenina.

Nu e o catastrofa in sine ca nu citesti, e rau daca nu te mai intereseaza nimic altceva decat jocul tau de pe computer.

Insusi conceptul de realitate va fi curand pus in discutie. Anul acesta va fi anul realitatii virtuale. Imersia noastra in filme si jocuri video va fi de-acum totala.

Daca vom vedea un film care are ca decor o padure, de pilda, vom fi-n mijlocul padurii, asta va schimba iar toate datele artelor si ale vietii noastre. Nu vom mai deosebi iluzia de realitate.

Scrieti la computer ori pe hartie, si de ce?

M. C.: Scriu pe computer, ca toata lumea, orice text in afara de literatura. Povestirile, romanele si jurnalul le scriu in caiete.

Jurnalul e proiectul meu permanent, am scris prima lui pagina pe 15 septembrie 1973, cand aveam 17 ani, si de-atunci nu m-am mai oprit.

Am pana acum vreo douazeci de caiete pline. Si atunci, mi se pare normal sa scriu poeme si proza tot de mana. Scriu migalos, pe caiete studentesti, si cand am terminat, le dau editurii, practic, gata de publicare.

Editura le introduce in computer si apoi fac foarte frugale corecturi. Cartile mele sunt de obicei „la prima mana“, nu au de fapt nevoie de editare.