Radu Paraschivescu – „Exista un fel de hipnoza a prostiei“

Pe Radu Paraschivescu il stiti din articolele sale sportive. Sau din sportul mintii – scrisul… Din cand in cand, el culege de la altii perle ale prostiei omenesti (si romanesti). Cea mai recenta, Muste pe parbrizul vietii (Humanitas, 2014), e prilej de ras copios. Sau de plans.

 

Psychologies:  Cum ati defini umorul?

Radu Paraschivescu: Puterea de a-i face pe altii sa rada cand tu stii bine ca e de plans.

 

Pe cine admirati pentru finetea umorului?

R.P.: Pe Livius Ciocarlie. Care, atentie, are o taietura ca gheara de pisica: simti iscalitura abia dupa ce-a plecat „autoarea“.

 

Cine vi se pare complet lipsit de haz?

R.P.: Lista e lunga de tot. Vreti doar un nume? Poftim, Eugen Nicolicea. Nu, nu, comit inca o nedreptate. Ma grabesc s-o repar: Monica Tatoiu, Victor Ciorbea, Sergiu Andon, Nicoleta Vascan si peste jumatate dintre oamenii care vorbesc la lansarile de carte. Umor la ei cat la ayatolahi!

 

Ce va intristeaza?

R.P.: Sfarsitul lucrurilor care ar merita sa continue: o poveste, o aventura, o iubire, viata.

 

Ce va face sa culegeti neobosit perlele? Muste pe parbrizul vietii este o comoara de prostie umana. Va amuza sau va intriga?

R.P.: Sa stiti ca am mai si obosit. Intre al doilea si al treilea volum se intind totusi sapte ani. Culesul „perlelor“ sta la confluenta mai multor sentimente si reactii: curiozitate, mefienta, strangere de inima, stupoare etc. Nu ma pot banui ca am reflexe de colectionar. Dac-ar fi asa, as strange carabusi, lingurite din restaurante, frunze sau dopuri de sampanie. Nu cred, pe de alta parte, nici ca adun ineptiile altora ca sa-mi dovedesc mie insumi cat sunt de destept. Exista insa un fel de hipnoza a prostiei, de sub a carei actiune nu ma pot sustrage. Sa-i spunem „magia fonfleului“. Si mai e ceva. Cine pune volumele acestea langa alte carti ale mele despre „noi si-ai nostri“ obtine unul dintre multele portrete ale Romaniei la inceput de mileniu. Sigur, e imposibil sa nu te-amuzi la primul contact cu o enormitate, mai ales daca vine din partea unui nume sonor. Insa e un amuzament inertial si epidermic. Ii urmeaza, pe nesimtite tristetea, fiindca iti spui: daca asa arata si vorbeste segmentul nostru reprezentativ, e de rau!

 

Are si un efect relaxant sa aflati (si sa dati mai departe) aceste minuni ale prostiei?

R.P.: Mi-e greu sa descopar o alchimie subtila a efectelor pe care le are o asemenea indeletnicire asupra-mi. Cum spuneam, cand descopar nazbatiile acestea, rad. Rad sanatos, fara sa ma feresc, fiindca nu ma vede si nu ma aude nimeni. Pe urma cad pe ganduri, din motivul aratat mai sus. Uneori, ce-i drept, imi vine sa ma iau singur de ciuf si sa ma-ntreb: dar tu cine esti, ma? Cu ce drept razi de altii? (Am grija sa-mi raspund: cu dreptul celui care dispune macar de simtul ridicolului, daca nu si de altele). Exista, desigur, si lucruri incomode pentru mine in povestea asta. Unul e riscul de-a deveni un cusurgiu de profesie. Un altul e felul cum filtreaza cititorul informatia. Daca saptezeci la suta dintre perle apartin, sa zicem, membrilor PSD, devin automat… basist! Daca optzeci la suta dintre ele sunt rostite de femei, devin automat misogin. Sau, dupa caz, sovin, antisemit, rasist, etc. Abia dupa ce mi-as scoate din minte tesatura asta de banuieli, as putea tinde spre seninatate olimpiana. In ceea ce priveste relaxarea, e mai greu de obtinut. De obicei prostia crispeaza, nu destinde.

 

Ce reactii au cititorii?

R.P.: Daca judec in functie de vanzari, reactia e excelenta. Cartile de acest tip au „carlig“ la public, nu iesi in pierdere cu ele. In plus, cititorul poate renunta la exigentele obisnuite ale lecturii. Nu mai trebuie sa fie atent la subtilitati textuale, la indrazneli narative. Daca vrea, poate sa inceapa ca citeasca de la jumatatea cartii. Sau de la coada la cap. Sau de la pagina 38. Sunt constient ca diferenta dintre un roman (fie el si comic) si culegerile acestea, e diferenta dintre o friptura si drajeurile M&M. Si as spune ca e prudent sa-ti controlezi reactiile cand citesti in tramvai sau in metrou. Am prieteni la care s-a uitat lumea chioras cand i-a vazut explodand de ras cu cartea in mana.

 

Care e „perla“ dvs. favorita, din tot ce ati cules?

R.P.: Stiti, desigur, ca o intrebare de acest tip e o invitatie la nedreptatire. Si-mi vine greu sa baleiez prin toate cele trei culegeri si sa scot la suprafata crema cremei. Ma rog, s-ar putea sa fie altele mult mai reusite, dar eu imi amintesc mereu de o concluzie dintr-o lucrare de bacalaureat: „Dimitrie Cantemir a avut un rol foarte insemnat in viata lui“. Are un je ne sais quoi fiintial, ontologic.

 

Radem, glumim. Dar acum, serios, cum va explicati ca toti agramatii patrund asa de adanc in spatiul public?

R.P.: Vad trei explicatii ale fenomenului: rafuiala cu interdictiile din comunism, usurinta cu care prolifereaza antimodelele si absenta filtrelor de selectie. Sa le luam pe rand. Cred ca inca n-am lichidat rafuielile cu perioada cand totul ne era interzis. Excesele de azi (inclusiv liota de agramati si menajeriile bipede de la emisiunile de noapte) sunt urmarea clopotului sub care s-a trait atunci. Pe vremea aceea, n-aveai voie nimic, acum vrei totul. Sigur, ar fi fost de asteptat sa incheiem capitolul ceva mai repede, dar stiti foarte bine ca excesul are mreje rezistente. In al doilea rand, e mult mai simplu sa vinzi un deraiat decat un om cu o traiectorie buna si limpede. Nu e doar un alibi, ci si o realitate. Faceti un sondaj pe o scara de bloc si intrebati: pe cine vreti sa vedeti la televizor, un olimpic la matematica sau o blonda care si-a umflat sanii? In al treilea rand, cum sa nu penetreze agramatii spatiul public cand chiar cei pusi sa-i asigure primenirea au probleme de limba romana? Cand avem reporteri si realizatori TV care spun „ca si sportiv“ sau „in ceea ce privesc facturile“, nu-i cazul sa deplangem aparitia la televizor a lui Ogica sau a altora ca el. Si nu-i poti cere plugarului sa se exprime corect, cand avem prim-ministri si primari corigenti la romana.

 

Umorul involuntar = prostie? Sunt si oameni destepti care gafeaza…

R.P.: Exista diferente enorme intre gafa si prostie. Oamenii destepti gafeaza de obicei in registrul comportamentului, al pasului gresit, al neatentiei. De pilda, faci o gluma despre inmormantari in prezenta cuiva care tocmai si-a incinerat un unchi, iar dupa ce-ti dai seama, in loc sa te scuzi sau sa taci, simti nevoia sa fii mai istet decat e cazul si spui: „Aoleu, m-am ars!“. In ce priveste umorul involuntar, el nu e neaparat prostie, ci mai degraba expresia unei inadecvari, a unui amplasament gresit sau a distantei dintre scopurile pe care ti le propui si mijloacele de care dispui.

 

Dar umorul intentionat poate fi echivalat cu inteligenta?

R.P.: Cu siguranta! Mi-e greu, daca nu imposibil, sa-mi inchipui un om inteligent fara umor. Ca unii aleg sa nu si-l exerseze public, asta e altceva. Insa umorul e una dintre marcile omului destept, cu atat mai mult cu cat nu recurge doar la ironie, ci si la autoironie. Subtila, difuza, camuflata, dar prezenta.

 

Gustati sarcasmul? Dar umorul sec?

R.P.: Dupa primul dintre ele nu ma dau in vant. Umorul sadic presupune ingenuncherea interlocutorului, or, n-am fost niciodata amator de asa ceva. Mi se pare un lucru nedemn. Si, oricum, prefer floreta toporului. La umorul sec marsez, dar nu tot timpul. Uneori, recunosc, sunt depasit de situatie si de subtilitatea poantei. Ma impac cu umorul sec la fel de bine cum ma impac cu vinul sec: cat timp ne vedem rar, e in regula.

 

Ce banc preferat aveti?

R.P.: Cu cat inaintez in varsta, cu atat ma lipesc de un banc ca o prefata la Alzheimer: „Domnule doctor, am inceput sa uit“. „De cand?“ „De cand, ce?“

 

Ce comedie ati recomanda copiilor, spre a-i invata umorul de calitate?

R.P.: O sa radeti, le-as recomanda Harry Potter. Da, da. Daca te uiti bine, are toate tipurile de umor: de situatie, burlesc, romantic, de limba, de personaj, de aluzie culturala (potrivita varstei lor, fireste) etc. Si cred ca nici A Series of Unfortunate Events n-ar fi o alegere proasta. Lemony Snicket jucat de Jim Carrey nu-i de colea.

 

Credeti ca hazul de necaz poate fi terapeutic?

R.P.: Aveam o vorba in care cred si azi: „Hazul de necaz te salveaza in masura in care nu te-ngroapa“. Intr-o vreme, credeam fara rest in terapia prin umor, in reforma prin ras, in corijarea afabila, joviala. Ma bucuram de alibiul inalt al anticilor: ridendo castigat mores. Insa de catva timp ma intreb daca formula asta n-a fost doar ambalajul unei iluzii.

 

 

Muste pe
parbrizul vietii

 

Radu Paraschivescu

 

O culegere de „spuse“ din politica, divertisment, sport. Una mai comica decat alta. Sau mai trista, daca ne gandim ca autorii lor se bucura (majoritatea) de o vizibilitate de invidiat.

 

Editura Humanitas, 2014