Răzvan Exarhu – Am pierdut mulți ani salvând lumea

Răzvan Exarhu gătește, citește, scrie și filmează pentru Masterchef. E un star atipic, un intelectual care se mișcă lejer în spațiul frivol al show-ului de televiziune. Vorbește deschis despre depresie și o exorcizează cu o doză masivă de umor. Cartea sa recent scrisă, Fericirea e un ac de siguranță, este un deliciu de… râsu’-plânsu’.

 

Să vorbim despre depresie. Cum ai trăit-o? E o întrebare indiscretă?

Răzvan Exarhu: Lumea nu prea vorbește despre așa ceva și mi-e teamă că, din cauză că nu se vorbește, vom ajunge mai rău decât suntem. Trebuie să vorbim despre partea asta întunecată.

Citește și:

Irina Păcurariu – Am o mare frică de patetism

Meda Victor – Îmi plac poveștile, cred în povești

Eu nu am fost conștient că mi se întâmplă așa ceva, nu m-am interesat, dar, în timp ce făceam niște gesturi ca să ies din starea asta, am vorbit cu alții și am înțeles cu ce am de-a face.

O vreme nu am știu ce să fac, era greu, îmi era greu să mă trezesc dimineața, nu găseam putere să mă urnesc din pat sau din fotoliu, sau mă trezeam dărâmat, dărâmat.

Mi-am găsit refugiul în muncă, am muncit în bucătărie. Am făcut genul acela de muncă repetitivă, care te golește de gânduri. Bucătăria e o muncă un pic mai creativă și unde mai ai și contacte umane. Eu, cel puțin, aveam.

Ieșeam din bucătărie, vorbeam cu lumea, astfel încât să nu rămân jos, unde aș fi fost în mod normal. Dacă te uitai la profilul meu de social media, eram invers decât mă simțeam, cultivam imaginea asta, mă jucam, voiam să-mi țin creierul alert.

Făceam jocuri de cuvinte cu niște amici, încercam să ies din starea asta proastă jucându-mă. A durat cam doi ani, timp în care nu prea am fost bun de nimic. Dar am rezolvat singur asta, cu încetul.

Și am devenit mai atent la genul acesta de subiecte. Partea asta de suferință care nu se vede și care e prezentă în jur, căci îi simt semnele, m-a făcut mai empatic, mi-a mai redus din scutul ironic, am mai multă grijă acum.

Vreau să nu mai fiu un porc țepos, încerc să am grijă cu oamenii. Căci pot întâlni un om care să nu fie pe aceeași lungime de undă și îl pot răni. Starea mea generală, de altfel, e una suspicioasă față de realitate. Eu nu sunt un solar.

Prima dată am vorbit despre asta public la TED Ex, la Cluj, am ținut un discurs în care am fost emoționat, căci era prima dată când vorbeam de acest episod în public. Înaintea mea au vorbit oameni care păreau că nu au nicio fisură.

Pe mine mă înspăimântă asta. Faptul că nu ne asumăm slăbiciunile, vulnerabilitatea, partea asta ascunsă în care suntem… ghemuiți.

Sigur că am o tehnică de vorbit în public, nu mi-e teamă de chestia asta, dar am rămas de câteva ori fără aer și am pronunțat de vreo două ori cuvântul „depresie“ în discursul meu.

Atunci am simțit că sala se recompune, părea că acest subiect nu face parte din setul de subiecte despre care ar trebui să vorbim când suntem toți acolo.

Nu vedeam bine, pentru că aveam lumina în ochi, dar simțeam că oamenii gândesc: „Hopaaa, vorbim despre ceva despre care nu se vorbește…“. Tema mea era Learn, Unlearn, Relearn.

Vorbeam despre cum am trecut eu din media la bucătărie, moment pentru care depresia a fost motorul meu de învățare. Îi datorez cumva și faptul că sunt acum la Masterchef.

E cu atât mai important să spun că m-am ridicat din această vulnerabilitate. Cred că nu ar trebui să evităm această parte: vulnerabilitatea. Trebuie să aceptăm că suntem fragili, să acceptăm să trebuie să cerem ajutorul atunci când avem nevoie.

După ce s-a terminat seara, modulul meu, am ieșit în pauză și au venit niște tineri la mine și m-au luat în brațe, plângând. Și mi-au mulțumit. Admit că și pe mine m-a bușit plânsul.

 

Ești un tip grav, dincolo de umorul tău…

R.E.: Da, probabil. Cred că simțul umorului pe care îl am eu e născut din această nevoie de a contracara partea cealaltă, pe care o simt apăsătoare și fără speranță. Dar am fost și altfel, nu neapărat simpatic.

Încercam să pun lucrurile la punct, era clar pentru mine că fac lucrurile astea dintr-un instinct subversiv, voiam să corectez lucrurile. Eu sunt destul de suspicios fată de gesturile generoase.

Le verific și răsverific, nu am încredere în generozitatea umană. Și față de solidaritate sunt așa, nu cred că oamenii se grupează natural din solidaritate, trebuie să ai vectori de sensibilizare și discursuri mobilizatoare.

 

Sună cinic.

R.E.: Știu că sună cinic, dar mie asta mi s-a întâmplat. Privind retrospectiv la momentele mele de entuziasm politico-revoluționar, mă consider un prost, ultimul naiv de pe lume, am pierdut mulți ani salvând lumea.

Nu cred că a folosit altcuiva decât mie. Nu știam să fac altfel, e adevărat. Nici acum nu știu să fac altfel, nu mi-am pierdut genul acesta de candoare.

 

Ai putea alege în mod conștient să fii altfel?

R.E.: Nu cred. Rămân o cârpă când vine vorba de idealuri, dar iau distanță acum, am învățat să aleg un pic mai bine cu cine să vorbesc.

 

Și ce te-a adus la luciditatea asta?

R.E.: Depresia mea a debutat la radio, când făceam matinalul de la PRO FM. Toată lumea lupta cu Ion Iliescu, toți slujeam Cauza. Nu era clar care era Cauza, căci mare parte din populație votase senin cu Iliescu.

Toți eram angajați în această luptă care ne consuma viețile. Și eu, la radio, scriam tot ce spuneam, și aveam deja o arhivă, făceam emisiunea de trei ani.

Și, la un moment dat, am simțit că realitatea mă depășește, mă dărâmă, că tot ce îmi propuneam, respectiv să îi fac pe oameni să vadă și lucrurile frumoase, să îi fac să slujească cauza Adevărului și Bunătății, m-a aruncat în cea mai grea deznădejde.

Eram și obosit, aveam perioade în care lucram șapte zile pe săptămână, dimineața. Într-o zi, am simțit că nu mai pot comenta aceleași chestii și mi-am propus să găsesc sprijin în niște știri vechi de un an.

Și așa am descoperit că se întâmplau aceleași lucruri. Puteam să schimb niște nume, dar faptele erau aceleași. Eu, vreme de trei luni, am citit știri vechi, adăugam câte ceva care făcea parte din imediat, până și vremea s-a potrivit foarte bine…

Nimeni nu a știut asta, în afară de mine. Lucram cu un amic foarte bun și nici lui nu i-am spus. Eram tot mai rău, mă cuprindea cea mai neagră disperare, dar nu puteam să mă opresc, voiam să văd până unde pot merge.

Și am văzut că pot merge foarte departe, căci lucrurile nu s-au schimbat. A venit momentul ’96: teoretic, s-a schimbat ceva, dar nu mare chestie, și atunci mi-am dus disperarea în altă parte, am încercat să construiesc altceva. Dar am rămas cu sentimentul acesta, că ceva e foarte greșit și calculăm prost.

 

Acum nu mai vrei să schimbi lumea?

R.E.: Nu mai vreau să o schimb programatic, mă concentrez pe lucrurile pe care le fac, încerc să schimb ce pot eu să ating. Eu atunci eram mesianic, lucram la scară mare. Voiam să salvez toată lumea, nu doar ce îmi era mie la îndemână.

 

Ești mulțumit cu perimetrul pe care îl atingi?

R.E.: Da, cred că sunt mai eficient dacă mă concentrez pe proximitate.

 

Crezi că nevoia de a schimba lumea e un semn de imaturitate?

R.E.: Da, cred că e un semn de gravă imaturitate. Dar face parte din progres. Cineva trebuie să se ridice și să pună sub semnul întrebării practici care par solid ancorate în logica timpului, civilizației, istoriei. Mai degrabă de aici vine dorința de a schimba lumea.

 

Care sunt cărțile care ți-au schimbat traseul de-a lungul vieții?

R.E.: Prima carte care m-a pus pe mine în contact cu partea interesantă a lumii mi-a luat-o tata, la trei ani: era Antologia Inocenței, cele 12 anotimpuri ale visului, scrisă de Iordan Chimet, o culegere de texte care are legătură cu copilăria.

El a organizat cartea pornind de la un joc al unui poet predadaist elvețian, Christian Morgenstern. El avea un soi de poem care spunea cum memorează ștrengarul lunile anului.

Ele sunt Jaguarie, Zebruarie, Moartie, Caprilie, Maidan, Junincă, Iulică, Augustos, Viespembrie, Coptombrie, Norembrie și Recembrie. Astea sunt anotimpurile.

E cea mai fascinantă culegere de texte literare care au legătură cu inocența, și care transgresează vârstele, nu ține numai de literatura pentru copii.

Sunt texte scrise, clar, de adulți pentru adulți și care își amintesc de partea inocentă a existenței lor. Prin cartea asta, am intrat în contact cu tot ce însemna avangardă în pictură, erau lucruri pe care un copil de șapte ani le asimilează altfel.

Eu cred că de acolo mi s-a tras, pe lângă faptul că aveam o bibliotecă destul de bine aspectată, și acolo l-am întâlnit pentru prima oară pe Gellu Naum, și așa am rămas cu Gellu Naum în cap pentru toată viața și cu multe alte repere pe care mai târziu am început să le caut. Toate lucrurile astea erau deja în mine, le absorbisem, și urma să merg mai departe.

 

La capitolul oameni?

R.E.: Bunicul meu matern. Încerc să duc mai departe un model moral și comportamental pe care l-am asimilat de la el. S-a născut la Ismail, era refugiat, și a fost profesor de muzică, Alifantis a învățat să cânte la chitară de la el.

Știa să cânte la toate instrumentele. Era și puțin paranormal. Prindea greu anestezia, de pildă. Dacă se ducea la stomatolog, îl ruga pe acesta să îl lase zece minute, se concentra și stomatologul își făcea treaba fără ca el să urle de durere… Apoi, dresa pisici.

Am reușit și eu la un moment dat, să dresez un motan birmanez, Urmuz, care a învățat să facă aport. Era dresat ca un câine. Cel mai blând birmanez pe care l-am întâlnit. Aș vrea să fiu ca bunicul meu, cu candoarea lui nedisimulată.

L-am cunoscut până la opt ani, când s-a prăpădit. A murit cântând. Știa și rusește, cânta la balalaică, am o grămadă de instrumente moștenite de la el, instrumente frumoase, făcute de un lutier brăilean care lucra cu el.

Bunicul meu trăia prin muzică, dansa frumos, semăna cu Fred Astaire și era de o bunătate incredibilă. Eu nu am ajuns acolo, dar el e omul care m-a emoționat mereu și mă raportez la el ca la un spirit care îmi mai dă una peste ceafă când greșesc.

 

Și spiritele feminine?

R.E.: Mama. Mama are ceva de la el, un tip de căldură care te învăluie. Eu am o amestecătură suspectă de sânge. Partea mea melancolică sunt sigur că o am de la cei de peste Prut.

Detest cântecele lăutărești, nu suport muzica grecească, mă scoate din minți. Singura zonă românească e de la bunica maternă din Ardeal. Partea mai iute o am de la greci și de la aromânii din partea tatălui meu.

 

Ești un tip credincios?

R.E.: Am avut o perioadă când eram mai aproape de religie, în sinea mea probabil că mai sunt, dar nu am practică ortodoxă concretă. Tata a vrut să mă facă preot, până și numele meu are legătură cu lumea asta.

Exarhul inițial era comandant de arme în armata bizantină, apoi termenul a trecut în biserică. La un moment dat, exarhul era episcop, acum are funcție administrativă, e administrator al averii mânăstirești.

Cred că aș fi putut fi un popă simpatic, sau poate că aș fi făcut mișto de un superior. Nu mă gândesc mult la asta, practicile mele sunt mai degrabă legate de spiritualitate, decât de religie. Nu nu mă gândesc mult la Doamne Doamne.