Temeri și greșeli ale părinților adoptivi
Pentru cei care decid să adopte un copil, una dintre temerile justificate este și: „pentru cine voi încerca să fiu un părinte bun?“. Este firesc și sănătos să vrei să cunoști mediul din care provine viitorul tău copil, părinții și genele pe care le va moșteni. Nu este nimic condamnabil. Totuși, să nu uităm cât de importantă este educația și ce avem noi de oferit acelui copil. Nu vorbim de bunuri materiale, ci de o inventariere a propriului istoric, a propriilor limite, probleme sau vulnerabilități și – de ce nu? – de o dezvoltare personală.
Cum ne putem pregăti mai bine să devenim părinți adoptivi?
Irina Calomir: Temerile părinților sunt de multe ori legate de incapacitatea de a face față situațiilor care vor apărea, de frica de a eșua, de a nu putea fi părinți perfecți.
Și sigur că, atunci când avem astfel de gânduri, ele ne vor influența, vom trăi emoții puternice și anxietatea va fi la un nivel crescut.
Recomand să se informeze cât mai mult legat de procesul de adopție și ce înseamnă să fii părinte adoptând un copil, separat de informațiile din zona de parenting.
Pot face acest lucru cu ajutorul personalului calificat din cadrul Direcției de Adopție sau prin cărți, cursuri, înscrierea în comunități de părinți care au ales să adopte.
De asemenea, conștientizarea propriilor vulnerabilități și tipare disfuncționale care pot să apară este necesară, uneori acestea fiind cele împotriva cărora trebuie să luptăm.
Conștientizarea propriei istorii de viață are un rol esențial, căci ne ajută să ne înțelegem anumite reacții, anumite emoții pe care le trăim și să alegem ulterior un comportament conștient, potrivit și adaptat situației pe care o trăim, mai degrabă decât un comportament automat, inconștient, care poate produce consecințe negative.
Crearea unei comunități de susținere sau apelul la ajutorul unui psiholog specializat, care vă poate susține pe parcursul acestui proces, sunt demersuri care susțin acest proces.
Citește și:
Cum poți învăța un copil să doarmă singur
Recomand și concentrarea asupra vieții de cuplu, precum și asupra propriei persoane. A fi un părinte suficient de bun nu este un lucru ușor, dimpotrivă, ceea ce înseamnă că avem nevoie de energie și răbdare și cum altfel să le putem obține, dacă nu acordându-ne atât nouă, cât și relației de cuplu energie și răbdare.
În plus, cel mai important lucru pentru copil este ca părinții să fie bine, să îl poată susține și să îi ofere siguranță, prezență și disponibilitate din prea plinul lor emoțional, pe care îl pot obține făcând relația de cuplu o prioritate.
Educația are rolul ei important, dar știm că nu există parenting perfect. Cât de influentă este moștenirea genetică? Ce informații ar trebui să știm despre părinții biologici ai copilului?
I.C.: De-a lungul timpului, întrebarea legată de ce este mai important și cu un impact mai mare asupra vieții noastre – biologia sau genetica? – a dus la nenumărate studii, dar în acest moment rezultatele nu înclină clar într-o direcție, ci sunt mai degrabă într-un echilibru între cele două.
Genetica ne poate oferi informații despre ce va deveni copilul, în timp ce educația este cea care contribuie la dezvoltarea potențialului, cea care îi permite acestuia să fie văzut și manifestat.
Și, ținând cont de faptul că nu avem influență și control asupra biologiei, ne ajută să ne concentrăm atenția și energia pe ce putem face noi, ca părinți, pentru a-i oferi copilului un mediu suficient de sigur și de bun pentru ca el să se poată dezvolta armonios cognitiv, emoțional și social.
Când și cum spunem copilului că este adoptat? Ce riscuri apar atunci când copilul află adevărul târziu (după 18 ani)?
I.C.: Conform legii, părinții adoptivi au obligația să îi spună copilului că este adoptat, iar copilul, tot respectând legea, după vârsta de 18 ani, are dreptul să primească informații despre părinții biologici.
În același timp, motivele pentru care avem nevoie să îi spunem copilului că este adoptat, țin și de dezvoltarea emoțională și mentală armonioasă a copilului.
Este important ca el să aibă aceste informații, căci ele contribuie în mod direct la formarea identității, la răspunsul întrebării „cine sunt eu?“.
Copiii au nevoie să știe și să înțeleagă treptat, în funcție de vârsta lor, care sunt rădăcinile lor, istoria vieții, de unde provin, cine și cum sunt părinții lor biologici, cât și povestea adopției.
Mai este important să avem constant în minte că discuția despre adopție, despre originile biologice ale copilului, despre „de ce-ul“ din spatele procesului, nu va fi una singulară, ci mai degrabă un proces care se va desfășura în mai multe etape de viață și dezvoltare a copilului.
Desigur că modul în care facem acest lucru este recomandat să fie unul adaptat vârstei copilului. Recomandările susțin ideea de a introduce termenul în familie chiar atunci când copilul nu îl înțelege exact și, până când copilul începe școala, să afle informații legate de adopție și de originile lui.
Putem, de exemplu, să deschidem subiectul atunci când apar primele întrebări ale copilului legate de „barză“ și de modul în care copiii vin pe lume.
În această etapă, dată fiind vârsta și dezvoltarea cognitivă a copilului, îl ajută să primească informații simple. Putem să îi spunem că a fost născut în altă familie, de o altă mamă, că din anumite motive părinții lui biologici nu l-au putut crește și, noi, noua lui familie, l-am dorit foarte mult.
În această etapă putem adăuga și informații despre procesul de adopție în sine, pe înțelesul copilului. Legat de nevoia copilui de identitate, îl ajută să primească informații despre părinții biologici, pe care noi le primim în cadrul procesului de adopție și pe care le putem dezvălui treptat copilului.
Și trebuie să ținem cont că nu ajută să adresăm cuvinte urâte sau etichete la adresa părinților biologici, căci acest lucru va avea mai degrabă un impact negativ asupra copilului și, cu siguranță, nu ne dorim acest lucru.
În funcție de temperamentul copilului și de sex, ne putem aștepta și la întrebări și curiozități imediate din partea acestuia sau, mai degrabă, la o perioadă în care nu va avea întrebări.
Îi putem transmite că suntem alături de el și, chiar dacă emoțional ne este dificil, să avem în minte nevoia copilului și faptul că pentru el este important ca noi să îi putem conține emoțiile și să fim prezenți alături de el în acest proces în care descoperă lucruri noi despre sine.
Să creăm un mediu de siguranță, în care copilul să se simtă apreciat, acceptat și în care să ascultăm ce are de spus, întrebările și să-i acceptăm emoțiile și nedumeririle.
Dacă informațiile legate de adopție îi sunt dezvăluite mai târziu copilului, pot apărea mai multe întrebări, un interes mai mare față de familia de origine și poate chiar sentimentul de nepotrivire sau inadaptare în viața actuală.
Deci, cu cât copilul este mai mare, cu atât va fi mai afectat să afle lucruri diferite față de ce știa și de ce își construise mental despre el însuși și istoria sa de viață.
Sigur că propriile vulnerabilități pot interfera și ne pot scădea abilitatea și motivația de a-i comunica copilului. Uneori, ne este teamă de reacția lui, anticipăm emoții puternice, iar gândul că nu le putem face față, ne determină să amânăm discuția.
Alteori, poate că noi înșine am încercat să „ștergem“ din minte informația aceasta, din anumite motive: poate tristețea eșecului că nu am putut face noi înșine un copil, poate rușinea, acest subiect devenind „secretul familiei“ și alegând să nu îl mai discutăm.
Sau poate trăim cu teama de abandon sau de respingere în relația cu copilul și atunci alegem să amânăm discuția, uneori părând că uităm de trecerea timpului.
Dar toate acestea îi sunt dăunătoare, și nevoia copilului trebuie să fie prioritară. Ajută ca, în acest proces, atunci când simțim că ne este greu, să cerem ajutor psihologului, unui prieten, unui mentor. A cere ajutor este un act de curaj și este un aliat în acest drum, uneori dificil.
Care este atitudinea corectă a unui părinte care a comunicat prea târziu copilului despre adopție? Ce să facă și ce nu?
I.C.: Cred că cel mai important lucru pe care e bine să îl avem în minte este relația. Cu cât relația este mai bună, mai de încredere și mai sigură, cu atât mai mult ne ajută să ne exprimăm mai liber, mai ușor.
Și invers. O relație în care exprimăm nevoile, emoțiile, îl ascultăm și validăm pe cel din fața noastră, chiar dacă nu suntem de acord cu perspectiva lui, pune bazele încrederii și siguranței.
Din acest motiv, atunci când ne dăm seama că este momentul să îi comunicăm copilului despre adopție și că a trecut mult mai mult timp decât ar fi fost în beneficiul copilului, avem nevoie, în primul rând, să ne asumăm acest risc: întârzierea în a-i spune adevărul.
Să ne asumăm atât evitarea, cât și reacțiile ulterioare ale copilului, oricare ar fi ele: de la învinuire, la furie sau tristețe.
Orice comportament are în spate o nevoie și, chiar dacă nu este cel mai potrivit comportament, are, cu siguranță, o explicație în istoria noastră de viață.
Într-un astfel de moment, avem nevoie să ne asumăm acest lucru în fața noastră și a copilului. De exemplu, spunându-i: „Îmi pare rău, știu că ar fi trebuit să îți spun asta mai devreme, dar ceva ce ține de mine și de viața mea pur și simplu nu m-a lăsat, dar acum îmi dau seama.
Vreau să-mi repar greșeala, văd cum te simți și sunt alături de tine“. Este importantă asumarea, procesul iertării și axarea pe a conștientiza propriile vulnerabilități, a le flexibiliza, pentru a nu le mai permite să aibă un control atât de mare asupra noastră și pentru a putea acționa mai degrabă în prezent, mai potrivit
Irina Calomir este psiholog, psihoterapeut de familie și cuplu. Tel.: 0744.441.980, www.irinacalomir.ro
Foto: Shutterstock
