Bună, sunt eu! Îmi pare bine să mă cunosc!
A fost o vreme când, din toată lumea aceasta, cred, pe mine mă iubeam cel mai puțin. Sclavă între datorie și responsabilități, între urgent și important, am tras de corp, de minte și de suflet, cu o înverșunare aproape condamnabilă. De parcă n-ar fi fost ale mele, de parcă, odată epuizate, n-ar fi fost nicio problemă să le înlocuiesc.
Profesia, familia, prietenii, comunitatea, totul era mai important decât mine, toți aveau mai multă nevoie de sprijin. Iar eu?!… Eu puteam să duc. Nu știam să spun NU: nu pot, nu vreau, nu-ți dau, nu vin, nu stau… iar dacă, prin absurd, smulgeam din mine un NU, mă simțeam atât de vinovată, încât părea că refuzul îmi consumă infinit mai multe resurse.
A venit însă o zi în care nu am mai putut. Din fericire, însă, n-am clacat. M-au ținut la suprafață înțelegerea, energia și curajul primite înapoi de la mulți dintre cei cărora, de-a lungul anilor, nu știusem să le spun NU. Și credința.
Poate tocmai de aceea, un astfel de moment, care pentru mulți reprezintă punctul de cotitură, începutul unei schimbări radicale, pentru mine a însemnat doar o pauză de la tot și o regăsire neașteptată, încărcată de o imensă recunoștință. Momentul acela m-a întors spre mine, m-a împrietenit cu mine, ba chiar m-a inclus în top trei priorități. Mișcarea, mâncarea sănătoasă și în tihnă, dar, mai ales, deconectarea de la acel cordon ce mă ținea (în mintea mea) permanent prinsă de „buricul lumii” mi-au fost aliați de nădejde.
Am învățat că e în regulă să cer ajutor, să fac diferența între datorie și responsabilități, urgent și important, să nu mă mai consum în lucruri inutile și balast. Am înțeles că nu se sfârșește lumea dacă rămân peste noapte trei farfurii în chiuvetă sau închizi definitiv laptopul, nu îl lași în stand by, ca să mai scrii ceva sau să verifici mailuri între două reprize de somn. Am trecut totul printr-o sită, m-am debarasat de neghină și am păstrat lângă mine oameni, sarcini, întâmplări, trăiri, obiective despre care simțeam că îmi fac bine, mă împlinesc.
Cumva, atunci, m-am regăsit! Și mi-a plăcut să mă cunosc!
Nu vă închipuiți că, odată refăcută, am muncit mai puțin, că nu m-am mai implicat 100% în fapte și evenimente. Doar că, am învățat ca, în secunda-n care simt că nu mai pot, să nu-mi mai fie jenă să cer o pauză și să spun: putem vorbi/ face/ merge un pic mai târziu? Nu vă închipuiți că n-am mai fost conștiincioasă, doar că n-am mai considerat a fi o lipsă de responsabilitate și respect, ca atunci când nu arde (și de cele mai multe ori, chiar nu arde) să pun pe locul doi nerăbdarea celuilalt.
Poate regăsisem și înțelepciunea vârstei, poate a contat și experiența profesională, însă, categoric, marea lecție a acelor zile a fost: cerne! Și odată ce mi-am cernut mai atent viața, m-am convins: Pământul continua să se rotească și în timp ce eu dormeam!
Citește continuarea articolului pe Revista CARIERE!
