Cum te ajută psihoterapia dacă ești mamă?

Multă lume consideră că o femeie devine mamă în momentul în care aduce pe lume un copil. Și eu am crezut asta până nu demult, când, în proces de psihoterapie personală fiind, am descoperit câtă influență au mulți alți factori în modul în care gândesc, simt sau mă comport eu, dar și asupra copilului meu.

Să începem cu începutul

Mă voi da pe mine drept exemplu, însă te invit să citești la persoana întâi, fiindcă este și despre tine deopotrivă.

Din punct de vedere genetic, copilul meu, eu și mama mea am împărțit același corp pe vremea când mama mea era însărcinată cu mine – știm deja că femeile se nasc cu un număr fix de ovule, care vor fi eliberate treptat la maturitate, iar unul din ele a fost fecundat si a devenit minunea pe care astăzi o strâng cu iubire la piept – așadar mama (însărcinată), eu (făt, embrion) iar copilul meu (ovul) am „locuit” în același corp vreme de aproape 9 luni. Asta înseamnă că, multe din trăirile, emoțiile, gândurile, fricile dar și bucuriile mamei mele mi-au fost transmise mie și o parte din ele (mai mică, evident), chiar și copilului meu.

După ce mama a născut, m-a crescut și educat așa cum a știut mai bine, avându-i ca model parental pe bunicii mei (părinții ei), transmițându-mi, astfel, credințele, învățăturile, regulile moștenite din neam, multe dintre ele  influențate de condițiile socio-economice ale vremurilor în care aceștia au trăit și pe care, evident, eu le-am internalizat și le-am „luat de bune”.

Cea mai mare loialitate pe care o dezvoltăm în viață este cea față de părinții noștri

Cea mai mare loialitate pe care o dezvoltăm în viață este cea față de părinții noștri – indiferent cum ar fi ei – iar această loialitate rămâne pentru totdeauna, chiar dacă, la nivel cognitiv ne-am dori să nu existe sau chiar credem că ne-am detașat de aceștia. Instinctual, orice copil știe că supraviețuirea sa depinde de grija pe care părintele (în speță mama) i-o acordă, motiv pentru care va face ORICE este nevoie pentru a supraviețui: va căuta iubire, grijă, atenție, ocrotire și se va ADAPTA, își va adapta comportamentul, în funcție de răspunsul primit de la părinte – unii copii vor fi mai sensibili, alții mai plângăcioși, unii veseli, alții mai bolnăvicioși, unii temători iar alții îndrăzneți. Însă toți copiii se vor simți, la nivel inconștient, datori față de părinte să răspundă așteptărilor pe care aceștia le au față de ei.

De asemenea, pe măsură ce creștem și ne dezvoltăm, dobândim diverse credințe și reguli despre lume, despre viață, despre relații, care rămân în „bagajul” nostru emoțional la nivel inconștient, dar care ne coordonează din umbră viața.

Creștem și intrăm în diferite relații romantice, mai mult sau mai puțin pe placul nostru (a se citi că și partenerii îi alegem în funcție de setul de valori, modele și reguli internalizat) iar din una dintre ele va rezulta o sarcină mult dorită și așteptată de cei doi tineri părinți.

O avalanșă de trăiri, emoții, frici și bucurii

Urmează apoi, însărcinată fiind, o avalanșă de trăiri, emoții, frici și bucurii pe care toți „locuitorii” corpului tău le percep – iar aceste trăiri pot avea cauze diverse – schimbări hormonale, gânduri raționale sau iraționale, modificări în dinamica relațională și diverse discuții cu partenerul, etc.

Nașterea, ora magică, alăptarea, refacerea fizică și psihică, noua formulă a familiei de 3 (sau mai mulți), nopțile nedormite, treburile casnice (care TREBUIE sau nu făcute), un mediu liniștit, calm și blând (sau nu), presiunea socială și familială, senzația că nu mai știi nimic sau că nu faci nimic bine – toate acestea contribuie (pe lângă alți factori) la crearea atașamentului dintre mamă și pui, la un mediu propice de dezvoltare armonioasă pentru noua familie.

Totuși, când liniștea și echilibrul lipsesc din diverse motive, toată lumea pare să se întoarcă pe dos și toată imaginea ideală pe care ne-o făcusem despre venirea bebelușului în viața noastră se transformă rapid într-un coșmar sau într-o poveste apăsătoare.

Este absolut normal și rezonabil ca mamele să aibă nevoie de ajutor și este firesc să îl solicite. Pe lângă ajutorul fizic – să stea cineva cu bebelușul până când mama face un duș, mănâncă sau se odihnește după o noapte nedormită, să fie ajutată la curățenie sau să îi facă/ să primească o ciorbă caldă, este important și sprijinul emoțional și îngrijirea față de sănătatea psihică.

Iar în timp ce de o curățenie sau o ciorbă se poate ocupa soțul, bunica sau o prietenă, de sănătatea emoțională este recomandat să te sprijine un specialist în sănătate mintală.

Cum te poate ajuta un psihoterapeut?

• Să normalizeze stările și emoțiile pe care le simți
• Te ghidează să faci diferența între gândurile raționale și cele iraționale
• Te ajută să identifici tipare relaționale nefuncționale sau toxice
• Te sprijină să eliberezi emoțiile puternice pe care le simți, într-un spațiu sigur și conținător
• Îți oferă suport și ghidare în a găsi propriile răspunsuri potrivite la întrebările pe care ți le adresezi
• Te ghidează să te poziționezi corect în relația cu partenerul tău
• Îți oferă spațiu pentru a-ți liniști mintea și a te putea întoarce spre nevoile tale, spre a-ți oferi grijă și blândețe
• Te ajută să ieși din spirala gândurilor automate și a credințelor care te limitează
• TE ASCULTĂ! Iar importanța acestei nevoi, dragi mame, este mult prea neglijată.

 

Să fim bine, să prioritizăm sănătatea mintală și astfel vom avea o viață liniștită!

O mamă liniștită, va crește un copil împlinit!