A comunica bine nu inseamna a comunica tot

Fie ca vorbim de relatia cu familia, colegii, prietenii sau partenerul, comunicarea este acel ingredient esential care poate cladi sau distruge. Este un fel de „sarea in bucate“.

Psychologies: Stiu oamenii sa comunice in relatia de cuplu?
Andreea Dumitrescu: Despre comunicare s-au scris multe. Dar acest concept este destul de arid si destul de tehnic.

Cred ca nu se poate cere dintr-odata ca doi parteneri sa inceapa sa comunice pur si simplu, daca ea nu a fost parte din istoria personala a celor doi parteneri. Adica, daca fiecare nu a trecut printr-o comunicare reala si autentica in propria familie va fi greu ca in noul cuplu sa faca asta lejer.

De ce anume depinde o buna comunicare intre parteneri?
–  Asta presupune, din partea fiecaruia, mult tact si rabdare pentru descoperirea intereselor, valorilor, lucrurilor importante pentru celalalt. Asta ar presupune, in primul rand, o buna capacitate de observare si de ascultare. Nu cred ca exista o comunicare de cuplu ide­a­la, perfecta.

Mai cred ca notiunea lui Winnicott care se refera la descrierea capacitatii materne de „mama suficient de buna“, s-ar putea aplica si la comunicare. Asta presupune ca pot exista perioade mai bune sau mai putin bune, o ciclicitate care poate fi influentata de diversi factori externi (familiali, sociali, profesionali etc.) cat si interni (diverse crize existentiale si de adaptare, sarcina, doliu etc.).

Mai cred ca, pentru a nu exista un dialog al surzilor, este nevoie ca ambii parteneri sa renunte sa vrea sa isi im­pu­na un anumit punct de vedere si sa poata accepta si o alta parere, din afara. Asta ar presupune o u­soa­ra detasare de problema respectiva si de solutiile personale gasite pentru rezolvarea ei de catre persoana in cauza.

Ce presupune asta? Ceva elementar si simplu: ascultare activa si atenta a situatiei prezentate de catre celalalt partener, a nevoilor acestuia in acel moment. O alta varianta ar fi apelul la un tert care sa fie investit ca atare de cei doi, acceptat de cei doi drept o potentiala persoana „neutra“ si care sa medieze din afara discutia surda dintre cei doi si sa observe ce reguli de ascultare-acceptare se in­cal­ca in cuplul respectiv.

Cum sa facem sa nu avem un „dialog al surzilor“? Adica ceea ce numim „comunicare“ sa nu fie doar un lung sir de reprosuri…
–  Reprosurile reprezinta niste ne­multumiri legate de diverse si­­tu­a­tii, asteptari sau dorinte neintelese de catre partener intr-un anumit mo­ment. Acestea pot fi re­a­le sau imaginare.

Va dau un exem­plu: daca o femeie a facut cum­paraturi intr-o seara, ea se va as­tepta ca barbatul care o intampina acasa sa ii deschida usa si sa o ajute. El, surprins de gest, pentru ca, de obicei el face cumparaturile, face asta doar pe jumatate. Ea se asteapta sa fie dusa povestea pana la capat dar el nu o face. Ea se supara si el nu stie de ce, pentru ca ea a crezut ca el o sa stie ce isi doreste ea, si o sa ii poata anticipa dorintele. De multe ori, reprosurile vizeaza ceva, destul de usor de perceput si aparent superficial, cand, de fapt, ele ar viza o alta nemultumire care nu poate fi exprimata din diverse motive (jena, frica, inacceptare, protectie etc).

Aceasta asteptare, ca celalalt sa imi poata identifica dorintele si nevoile este o tara ramasa din foarte mica noastra copilarie, in relatie cu ma­ma sau cu persoana cea mai impor­tanta care ne-a ingrijit. Ea trebuie sa fi stiut ce era cel mai bine pentru noi, daca era intr-o buna relatie cu noi. Dar poate ca dupa un timp, cand mai crestem, ne dam seama ca aceasta „omnipotenta“ a acestei relatii, a mamei „ideale“, nu este una reala, autentica si ca ea a fost de multe ori doar o dorinta neimplinita sau o implinire pur­ta­toa­re de mari „costuri ascunse“ (de­pendenta, culpabilitate, ambivalenta imposibil de asumat).

In acest moment poate ca ne dam seama ca nu suntem singurele persoane importante pentru mama si ca mama nu ne poate indeplini (asa cum poate ca ne dorim) toate do­rin­tele si nevoile, iar aceasta „descoperire“ ne face sa crestem si sa fim mai responsabili si mai atenti in relatiile ulterioare, mai atenti la ceilalti.

Povestea asta vrea sa spuna ca, daca ramanem ancorati in a­ceas­­ta etapa in care un altul (partenerul) ar trebui sa ne identifice nevoile si sa ne indeplineasca do­rintele fara ca ele sa fie rostite, ara­tate, spuse, comunicate, comunicarea din cuplu poate avea de suferit. Dar daca vom fi mai sinceri cu noi si nu ne vom teme de a-i transmite mai direct partenerului aceste ne­voi si dorinte, probabil si comunicarea din acel cuplu ar putea fi imbunatatita.