Avem nevoie de relaţii dureroase ca să trăim cu adevărat

Shutterstock

Îţi reamintesc că un diamant este supus la presiuni extraordinare ca sa devină diamant. Altfel rămâne o bucată de pâmânt. În fiecare din noi există potenţialul de a fi diamant, dar nu strălucim până nu ne transformăm. Și transformarea doare.
Ca să explic de unde vine această afirmaţie îndrăzneaţă o iau cu începutul.
Ca să ne doară o relaţie, este necesar să o alegem.
Și așa ajung la prima întrebare.

Ce înseamnă să alegi o relaţie din lipsă?

Înseamnă că pornim în căutarea unui partener cu sentimentul că suntem „insuficient de…” – frumoși, bogaţi, senzuali, simpatici, de succes, glumeţi, interesanţi, inteligenţi etc. Cu cât sunt mai multe aceste „insuficienţe”, cu atât mai mare este riscul unei relaţii dureroase. Fiecare această insuficienţă este ca o gaură în stima noastră de sine, ca o îndoitură după o lovitură.
Pentru că fix în urma unei lovituri s-a format acest sentiment de „sunt insuficient de…”, cel mai adesea în copilărie. Glumele familiei pe seama aspectului nostru fizic, criticile, neglijenţa emoţională, traumele, abuzurile. Toate generează găuri în sufletul nostru, ca urmele unui accident pe caroseria unei mașini.
Și, ca să umplem aceste găuri, avem nevoie de parteneri care să aibă în surplus ceea ce credem noi că nu avem.

Prin urmare, vor fi extraordinar de glumeţi – până la punctul de a nu putea susţine o discuţie serioasă; excesiv de încrezători în aspectul fizic – până la aroganţă și dispreţ faţă de alţii etc.

Într-o primă fază, aceste relaţii sunt fenomenale

Ne simţim în sfârșit întregi. Golurile noastre sunt acoperite. Evident că simţim că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Și lăsăm acea persoană să pătrundă în sistemul nostru emoţional, iar noi pătrundem în al lui/ei (pentru că nu întâmplător ne-a ales pe noi, el/ea având propriile insuficienţe pe care le acoperim noi).

Citește continuarea articolului în ediția dubla iunie – iulie 2024 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!

Tags

Featured

Andreea Hrab

Eu sunt Andreea, asta în primul rând. Sunt o persoană foarte atentă la a fi cinstită, atât cu sine, cât și cu ceilalți, chiar și atunci când nu este confortabil. Zâmbesc mult și râd zilnic și tare. Cred în oameni, cred în faptul că oamenii sunt buni, pentru că așa se nasc. Nu cred că există vreo persoană care să spună că un copil se naște rău. Și cred că sunt mulți oameni buni care fac lucruri care rănesc. Nu pentru că ar fi răi, ci pentru că sunt ei înșiși foarte răniți. Cel mai adesea nici măcar nu își dau seama că provoacă suferință pentru că sunt mult prea preocupați să se apere de o eventuală suferință sau trădare. Cred în Dumnezeu, deși nu L-am văzut niciodată, dar l-am simțit tot timpul cu mine, deși provin din o familie de atei. Iar ca roluri sunt de toate pentru toți. Sunt om de resurse umane de 18 ani și este primul meu hobby constant, sunt mama a 3 copii împrumutați la propriu de la vecini – cumva în viața asta nu mi-a fost dat să am copii născuți din pântec. Sunt prietenă, bună, cred. Sunt fiică, sunt soră. Am 2 căței și un motănel, toți 3 adoptați – Milka (ciocolată), Bety (înghețată) și Gigi (covrig). Și sunt mega pasionată și disciplinată cu dezvoltarea personală pe care eu o denumesc mai degrabă o întoarcere la mine. În fiecare zi meditez, fac sport ca formă de meditație, scriu în jurnal și îmi monitorizez permanent starea internă. Și în fiecare zi sunt atentă la ce anume mă învață despre mine relaționarea cu cei din jurul meu.