Când tăcerea înseamnă „te iubesc”

Dacă în cuplu dialogul e vital, a învăța să stai în tăcere este un act indispensabil. Pentru ca relația de iubire să își păstreze misterul. Pentru a oferi spațiu celuilalt, și ție. E nevoie să găsim acel echilibru între a spune prea multe și a nu spune suficient. Din respect pentru sine și pentru celălalt.

Dacă există un proverb pe care timpurile noastre par să îl refuze cu obstinație, e cel care spune că „vorba e de argint, tăcerea e de aur”. Virtuțile tăcerii sunt ignorate, atât în sfera vieții private, cât și în ale celei publice. În ultimii 20 de ani, cuplurile se ciondănesc și se ceartă pe toate tonurile posibile, spunându-și concomitent că, pentru a avea o relație reușită, au nevoie să-și vorbească, să tragă concluzii, să verbalizeze ce nu mai funcționează sau funcționează prost sau nu funcţionează deloc. Bref, au nevoie să „co-mu-ni-ce”.

Psihologii specializați în terapie de cuplu avertizează de nenumărate ori: o relație strivită de greutatea tăcerilor ce se acumulează sfârșește prin a se rupe. Este o realitate de necontestat. Cu toate astea, dacă comunicarea în cuplu este o garanție a longevității și sănătății acestuia, excesul de transparență poate fi otrăvitor.

Capcanele transparenței

„Filip și cu mine ne spuneam totul”, povestește Laura. „Aveam nevoie să ne povestim toate lucrurile în detaliu – cum ne fusese ziua, cu cine ne întâlnisem, discuțiile pe care le avusesem cu prietenii. Era modul nostru de  fi mereu împreună, chiar și când eram despărțiți. Ne venise natural. Și apoi, după 5 ani, relația noastră îşi pierduse suflul. Ajunsesem ca frate și soră. Până în ziua în care am descoperit că mai avea o relație, în paralel, și am simțit că mă dezintegrez. Mult mai târziu am înțeles că ne asfixiasem relația, puțin câte puțin, în fiecare zi.”

Pentru psihoterapeutul Paul Salomon, practica transparenței într-o relație afectivă ține de căutarea fuzionării cu celălalt. „Etica transparenței este, pe de o parte, reală și romantică, comunicarea devine comuniune. Cei doi „eu” fuzionează pentru a crea o singură entitate: „noi”. Însă în asta constă riscul de a te pierde pe tine în celălalt, de a înceta să exiști ca individ autonom.” Același lucru îl spun și alți psihoterapeuți care văd, în spatele acestei dorințe de a transforma cuplul în „unul”, nevoia de a-l poseda pe celălalt, renunțând la propria identitate.

„Este o poziție infantilă: aceea de a te prezenta celuilalt în completă transparență și de a te aștepta la reciprocitate. Sunt nenumărate mame care țin copiilor discursul cu „mie trebuie să îmi spui tot”. E greșit. Existența unei grădini interioare secrete este unul din aspectele care ne întregesc ca indivizi”, spune psihoterapeuta Sylvie Tenenbaum.

Dacă a deconspira totul despre sine e, la începutul unei relații, un elan intim legat de sentimentul de îndrăgostire, perpetuarea acestui comportament reprezintă o amenințare la dezvoltarea relației care, pe termen lung, poate fragiliza dorința. „Aceasta (dorința) se construiește pe mister, pe lipsă”, amintește psihanalista Isabel Korolitski. „A spune totul, paradoxal, subnutreşte relația, ceea ce are drept rezultate pierderea magiei și sărăcirea erotismului.”

Dacă nu îi acordăm atenția cuvenită, dulcele sentiment de încredere și complicitate se poate transforma în familiaritate fraternală, lipsită de surprize. „Nu văd ce pot aduce unui cuplu toate acele împărtășiri sistematice și detalii fără substanță, în afară că îngreunează relația cu mii de amănunte inutile și îl transformă pe celălalt într-un receptor pasiv”, continuă Isabel Korolitski.

Un alt risc deloc de neglijat atunci când nu mai filtram informațiile este că perspectiva celuilalt cu privire la noi se modifică. Revelațiile pe care le trăim trec în inconștient. Chiar dacă, în aparență, mărturisirile ne sunt bine primite, consecințele pot altera imaginea noastră în cuplu.

citește continuarea în ediția specială Psychologies: Împreună

Un articol de Flavia Accorsi