Ce invatam in fiecare cuplu

Iubeste la 60 de ani, fii prudent la 20 – iata reteta fericirii. V-am pus pe ganduri ? Lucrurile se petrec mai degraba invers. De asta avem nevoie de psihologi… Fiecare poveste de iubire ne ofera o ocazie de a evolua. Invatam ceva de pe urma intalnirilor noastre?

Suntem oare condamnati sa repetam aceleasi greseli in dragoste sau este posibil sa dobandim o anumita „competenta“ de-a lungul anilor, asa cum se intampla cu experienta profesionala? Cuplul este, prin excelenta, un teritoriu de evolutie permanenta. De aceea, notiunea de „iubire pana cand moartea ne va desparti“ nu poate functiona niciodata de la sine. In viata fiecaruia, cuplul indeplineste la un moment dat o functie deosebita.

Cand aceasta functie este epuizata, cuplul se destrama, in ciuda bunavointei celor doi parteneri. Si fiecare se indreapta spre o alta poveste de iubire. In plus, barbatii si femeile nu au aceleasi asteptari. In mod traditional, pentru primii, cuplul reprezenta locul de odihna al razboinicului, acolo unde se refacea dupa activitatile lui exterioare. Pentru femei, cuplul reprezenta scopul vietii lor. In prezent, lucrurile stau pe dos. Se spune ca femeile investesc atat de mult in munca lor incat se asteapta de la cuplul lor la o revigorare, in timp ce barbatii au nevoie de o uniune care sa dea sens existentei lor. Insa cuplul este o scoala de dezvoltare personala, deoarece, intrand in contact cu celalalt, ne schimbam.

Casatoria de proba

„Cand ma gandesc la primul meu sot, sunt uimita sa constat cat de mult semana cu imaginea tatalui meu“, povesteste Crina, de 28 de ani. „La acea vreme, nu facusem legatura. Parintii mei au divortat cand eu eram foarte mica, si de atunci mi-am vazut tatal rar. La 22 de ani, foarte putin sigura pe mine, m-am casatorit cu un barbat dra­gut si foarte protector. M-a invatat totul. Am fost o eleva buna, caci am ajuns sa ma afirm din ce in ce mai mult. El n-a suportat asta. Si ne-am separat.“

Adesea, primul cuplu se formeaza dupa modelul parental, prin mimetism sau, dimpotriva, prin opozitie puternica fata de acesta. „Prima iubire este una imatura, mai ales em­o­tio­nal“, crede psihanalistul Geanina Micu. „Imaturitatea este dublata de lipsa rabdarii. Partenerii nu au rabdare sa se accepte unul pe celalalt.“ In cazul partenerilor tineri, niciunul dintre ei nu are con­stiinta propriei personalitati. Cand, odata cu trecerea timpului, aceasta se afirma, ei se regasesc deseori fata in fata ca doi straini.

Asta nu-i impiedica sa traiasca aceasta prima ruptura ca pe o prabusire morala. Intr-o prima poveste de iubire, ne implicam trup si suflet. Cand aceasta ia sfarsit, ne simtim pustiiti. E mai bine sa luam o pauza si sa ne punem intrebari asupra motivelor acestui esec decat sa ne aruncam orbeste intr-o alta poveste de iubire si sa repetam, in mod sigur, acelasi scenariu. Daca un jucator intra intr-un cazinou, este cert faptul ca va incepe sa joace. Singura lui modalitate de a re­zista dependentei sale este sa-si interzica sa intre. In iubire este la fel. Daca un barbat intelege ca este atras de femeile autoritare – sau o fe­meie – de barbatii oarecum pier­duti si ca asta duce mereu spre un e­sec, ambii trebuie sa ii evite. Este cea mai buna modalitate de a-si acorda san­sa sa gaseasca scenarii mai viabile.

Uniunea parentala

„Cand s-au nascut copiii mei, am fost fascinata de ei. Mi-am petrecut intotdeauna cat mai mult timp posibil alaturi de ei, desi slujba mea la Senat imi ocupa mult timp. Faptul de a fi mama m-a transformat.“ Cuplul parental ne determina sa in­tram intr-o alta dimensiune: partenerii ating un nivel de incredere destul de ridicat pentru a decide sa intemeieze o familie. Dorinta de a da viata si cautarea unei armonii familiale intrec simpla dorinta de a trai in doi. Nu fara riscuri, in timp…

„Am inceput sa percep e­xis­tenta intr-un mod diferit“, precizea­za Denisa. „Asta m-a in­de­par­tat de sotul meu. El este actor, iar viziunea lui asupra vietii a ramas ne­pasatoare. Cand au crescut copiii, am constatat ca nu mai aveam nimic in comun si ne-am des­par­tit.“ Aceasta criza este foarte frecventa in cupluri. Cand ultimul co­pil a crescut, fiecare partener isi gaseste timp si pentru sine si isi pune intrebari depre anii care s-au scurs. Adesea pierduti in cotidian, uitam sa facem diferenta intre cuplul parental si cuplul amoros. Copiii au devenit legatura trainica a vietii in doi. Atunci cand isi iau zborul, cuplul nu mai are niciun motiv pentru a exista. Fapt dificil de admis…

„Cuplul cu copii se poate degrada, din cauza neimplicarii egale fata de copii“, crede Geanina Micu. La barbat apare adesea sindromul „locului doi“, iar la femeie, nepreocuparea pentru mo­dul in care arata. Totusi, cuplul poate constitui un loc de dezvoltare, cu conditia ca atat femeile, cat si barbatii sa-si doreasca acest fapt. Ele, prin a nu uita sa fie femei, nu doar mame; iar barbatii, prin a lupta impotriva tendintei lor de a frana procesul evolutiv. Ei sunt cei care, cel mai adesea, refuza comunicarea“, adauga psihanalistul. Sunt inca foarte numerosi cei care isi traiesc intreaga existenta sub aceeasi schema, in interiorul unui singur cuplu sau repetand, cu diversi parteneri, modul lor de functionare.