Cine (si cum) mai sunt barbatii?

Exact, tatal e cel ca­re vine sa comple­teze „triunghiul normalitatii”, sa ajute la desprinderea ba­ietelului de mama si sa il invete sa fie barbat. Cand tatal lip­seste, e bine ca un substitut patern sa existe, totusi, in anturajul copilului (e la fel de important si pentru fete, insa din alte motive), pentru ca baietelul sa invete barbatia. Baiatul isi constituie indentitatea mult mai greu decat o fata, care nu are nevoie decat sa se identifice cu mama.

Nancy Chodorow, o cer­ceta­toare feminista, a studiat com­­portamentul diferit al mamelor fata de fii, cu urmari importante la maturitate: „Ma­ma tinde sa se raporteze la fiica ei prin identificare. La baiat se raporteaza intr-un stil… opus. Baietii vor iesi astfel mai repede din faza pre-Oedip (pana pe la trei ani, cu apro­ximatie, n.n.) si vor trebui sa lupte pentru iubirea ma­terna. Un baiat este fortat sa se individua­lizeze mai repe­de.”

Acest fapt poa­te avea consecinte. „Duritatea, absenta puterii de a exprima emotiile, aparenta incapacitate de atasament pe termen lung si multe altele, toate sunt consecintele acestui traumatism timpuriu“, comen­teaza W. Pollock, psiholog la Harvard, preocupat de psihologia masculina. „Iar a­mintirea penibila a acestui abandon e re­pri­ma­ta”, conchide el. Sa fie totul irezolvabil, oare?

Dincolo de femei, mama

Feminismul, cu marile sale lupte si des­coperiri, a fost un castig. Revendicarea dreptului la vot, la placere, la decizie a­supra propriului corp si a functiei sale reproductive sunt pentru femei achizitii e­norme. Numai ca aceasta rasturnare a ordinii sociale existente de secole (mul­te) a „dezamparat” nitel barbatii, o­bis­nuiti cu femei si sotii ce re­pro­duce­au fidel rolul mamei de la care ei porni­se­ra. Mama, aceasta Alfa si Ome­ga a
i­den­­titatii masculine, detine rolul prin­­cipal.

Pentru a-si construi identita­tea, „bar­­­batul trebuie sa se smulga din bra­tele mamei, ale feminitatii si sa in­vete sa iubeasca femeile fara frica, fara tea­ma si fara manie”, scrie Leleu in car­tea mai sus amintita. Ruptura timpurie de ma­ma e diferita la baieti si, foarte a­desea, violenta acesteia este sub­es­ti­ma­­ta.

William Pollock spune, intr-un e­seu intitulat, sugestiv, „No Man is an Island” (A New Psychology of Men, New York, Basic Books, 1995) ca „barbatii for­meaza relatii care, zic ei, sunt des­chi­se si inti­me. Insa pentru ceilalti, ei par ca nu sunt in stare sa accepte reciprocitatea. Aceas­ta dilema vine, cred, din faptul ca multi dintre ei nu pot suporta sa recu­noasca dependenta, mai ales dependen­ta de o femeie.” Dar de unde vine aceasta disperare si neliniste a dependentei?

De la mama, recunosc psihologii de toate orientarile. „Comple­xul Oedip e un fapt universal”, afirma psihanalistul Augustin Cambosie si, prin aceasta, se recunoaste importan­ta rela­tiei unui baiat cu mama lui, a re­latiei cu tatal, mai apoi, si, implicit, tot e­­­­vantaiul de manifestari de la maturita­te, gene­rate de aceasta relatie de iubire-ura…

Marte si Venus in conjunctie

Din cele doua perspective, cea feminin-feminista si cea machista-soft, reiese ca nu suntem atat de diferiti pe cat ne place sa credem, alimentandu-ne artificial si contraproductiv diferentele, in dauna intelegerii
reciproce. „Barbatii sunt de pe Marte si femeile de pe Venus” spune un titlu cu intentie mai degraba comerciala decat explicativa. E o idee sugubeata, la origine, dar care, azi, face cariera pe post de cliseu cultural (sau ceea ce psihologul american Steven Pinker numea „prostie conventionala”, adica, o idee neana­lizata in profun­zime, gresita sau depasita, dar care circula cu succes in aerul timpului).

Daca tot suntem atat de diferiti precum planetele, invitatia ar fi la cunoastere reciproca (gestul adaptativ), si nu la contemplarea filozofica a misterului (cel dezadaptativ). Exa­gerand putin in acest sens metafizic, de dragul su­blimului metaforei, un mare barbat al natiunii spunea ca „femeia, odata o vezi ca da ochii peste cap si ramane in vise…” (Gigi Becali, citat de Radu Paraschivescu in volumul Mi-e rau la cap, ma doare mintea, Humanitas, 2009). Sa nu cadem in agnostica mirare, totusi…

Homo exoticus?

Cum iubesc barbatii? „Simplu. Fara multe vorbe, cu pasiune, altfel decat femeile”, spune psihanalistul italian Umberto Galimberti intr-un interviu acordat Psychologies Franta. Esential acest adevar pentru o mai buna intelegere a sexelor. Si aici, femeile ar trebui sa inteleaga faptul ca diferentele fac viata interesanta. „Ei vor numai sex”, se aude adesea din partea femeilor, afirmatie la care iti vine sa raspunzi precum un abisal personaj morometian: „Pa ce te bazezi?!”. Cunosc barbati carora nu le este frica sa-si declare profunda nevoie de atasament, de siguranta a relatiei pe termen lung, nevoia de a apartine si de a oferi. Fara ca acest lucru sa le para o nevoie care ii feminizeaza. Avem, in mare, aceleasi nevoi, asta e cert. Le exprimam diferit sau in contratimp.

Abia aici se formuleaza o pro­blema. Dar daca „formularea corecta a problemei este cel mai important element al rezolvarii ei”, cum spune psihologul american Mihaly Csikszentmihalyi… ce adevar relaxant! Macar putem incepe sa iesim din pacla ideilor primite, a cliseelor si malentendu-ului generalizat.

Text de Iuliana Alexa
Foto: guliver/getty images