Consolidarea cuplului in familiile cu copii

Ritmul trepidant al vietii, mai ales cand sunt si copii la mijloc, permite tot mai putin timp dedicat relatiei dintre parteneri, mai ales cand petrecerea timpului in doi nu este sustinuta de alte genuri de activitati-sarcini care sa justifice apropierea.

Cand petreci toata ziua experimentand rolul de parinte (responsabil, organizator al programului copiilor) sau cel specific profesiei, este nevoie de efort pentru a reveni la rolul de partener iubitor, grijuliu, interesat de cealalta jumatate.

Daca aceasta alegere nu se face in mod constient, atunci cuplul tinde sa relationeze unul cu celalalt din perspectiva de parinti, astfel ca relatia care se va stabili intre ei va fi de tipul parinte-copil.

Astfel ca, in functie de personalitatea copilului, mai ascultator sau rebel, va rezulta si tipul de relatie intre ei: mai armonioasa sau mai conflictuala.

Diferenta intre un cuplu cu copii comparativ cu cel fara copii se gaseste in obiectul investit cu afectiune si interes, adica copilul versus cuplul.

Daca in prima situatie toata atentia, grija, afectiunea se deplaseaza in jurul copilului, relatia de cuplu ramanand in fundal, pe locul al doilea, in a doua situatie primeaza interesul fata de functionarea optima a cuplului.

Modelul de functionare a cuplului atrage dupa sine un anume mod de consolidare, astfel:

•in situatia in care cei doi parteneri sunt impreuna pentru a stimula cresterea individuala si nu pentru a obloji o rana emotionala sau pentru a compensa o imagine de sine scazuta, aparitia copilului nu frustreaza si nu ocupa locul nici unuia dintre parteneri, ci mai degraba le completeza dragostea.

Astfel ca dupa nasterea copilului le va fi usor sa relationeze bine si in formula de trei; in acest caz este impropriu sa vorbim despre o consolidare, caci ea a existat pe tot parcursul relatiei.

Partenerii se regasesc cu usurinta unul pe celalalt si dupa nasterea copilului.

Intr-o familie, relatia fundamentala o reprezinta cea intre tata si mama. Forta necesara pentru o paternitate buna izvoraste din relatia de cuplu.

Atata timp cat relatia este buna si reprezinta fundatia familiei, copiii se simt in siguranta.

In cadrul relatiei parinte-copil de o importanta majora sunt directia si calitatea dragostei.

Cand dragostea tatalui pentru fiica sa are un efect bun, se intampla asa deoarece sotul isi iubeste in primul rand sotia, aceasta legatura fiind baza pentru afectiunea pentru fiica.

Aceeasi realitate este valabila si in relatia dintre mama si fiu: dragostea pentru fiu izvoraste din iubirea fata de sotul ei.

Cand parintii isi iubesc astfel copiii, dragostea pentru copii ii aduce mai aproape pe parteneri, iar copiii se simt in siguranta.

Barbatul si femeia formeaza mai intai un cuplu si abia mai tarziu devin parinti; relatia dintre parteneri preceda celei de parinte.

Unitatea cuplului devine manifesta prin copiii lor, iar copiii sunt expresia masculinitatii si feminitatii celor doi parteneri.

• atunci cand in cuplu unul dintre parteneri este “iubit” mai mult pentru ca joaca un rolul de agent de satisfacere a nevoilor afective si mai putin pentru propria sa individualitate, aparitia celui de-al treilea va dezechilibra balanta afectiunii dintre parteneri, existand riscul ca unul din ei (in special tatal) sa se simta izolat, neiubit, lasat de-o parte si nedorit.

In perceptia acestuia, copilul este cel care ii va lua locul, care va “fura” toata afectiunea si interesul celuilalt partener/parinte, iar el va fi cel parasit.

Intr-o astfel de situatie exista o probabilitate mare ca parintii sa permita ca dragostea lor pentru copii sa devina mai importanta decat dragostea pentru partener/cuplu.

Atunci ordinea dragostei este perturbata, iar familia este in pericol de a deveni disfunctionala.

Solutia este sa se dea prioritate relatiei de cuplu asupra relatiei cu copiii.