De ce mariajele princiare ne fac sa visam?
In 1953, Regina Angliei aparuse in casele englezilor de parca nu plecase niciodata de acolo. Era retransmisia televizata a nuntii regale.
Apoi, povestea cu zane a devenit realitate. Cu gura cascata in fata ecranelor, vrajiti de vocea prezentatorului, oamenii aveau parte de o excursie aproape indiscreta intr-un univers inaccesibil, interzis.
Azi, printi si printese, departe de oamenii obisnuiti, sunt adusi sub nasul cititorilor de presa tabloida.
Ei sunt personajele unui reality show care prezinta o lume de lux si placere. Dar care au, si ei, probleme (divort, doliu…).
De altfel, printesele de azi nu au farmec mai presus de top modele. Charlene are umerii prea largi, de inotatoare, Kate e prea slaba si pare din popor.
Dar, intr-un colt al inconstientului nostru, apare amintirea puterii magice, sacre, traditional atributa regilor.
O putere pe care Kate si Charlene au gasit-o fara sa o caute.
In toate culturile, de fapt, regii erau considerati drept facatori de minuni si vindecatori (se credea ca regii britanici vindeca epilepsia…) si ca mostenisera puteri de zeitati.
Sau erau considerati reprezentanti pe pamant ai lui Dumnezeu.
Emotii colective
Din acest motiv, un mariaj princiar are acel ceva magic. Proba: inainte de anuntul nuntii sale, Albert de Monaco era un fel de oaie neagra demna a familiei sale, cunoscut pentru cativa copii din flori si timiditatea sa.
Nunta se apropie si Albert redevine print. Charlene, logodnica sa, aproape ca e leita Grace Kelly. Si la fel de miraculoasa era Diana, devenita aproape sfanta sau martira din momentul tragicei sale morti, in 1997.
Ei ii datoreaza Printului Charles acceptarea din partea poporului. Prezenta ei este aproape palpabila: William este portretul mamei sale si i-a oferit lui Kate inelul de logodna al Dianei.
O adevarata bijuterie de printesa, la care toate fetitele viseaza. Si ce daca Lady Kate este considerata plicticoasa de presa britanica? Pentru adoratorii Dianei, este o garantie ca ea nu o va inlocui niciodata pe aceasta.
Cu siguranta, suntem departe de solemnitatea casatoriei Reginei Elisabeta II, in 1947. Departe si de proba de iubire simbolizata de nunta dintre Charles si Camilla, in 2005.
La mare distanta de imaginea clasica a printesei, gratioasa si fragila, Camilla a atins publicul prin generozitatea de a se sacrifica pentru binele celui iubit, incarnand adevarata noblete, cea sufleteasca.
Dar azi, cand voci carcotase se revolta impotriva cheltuielilor pentru nunti princiare, cand planurile de austeritate sunt in voga peste tot in Europa, succesul lor popular este la fel de mare.
Pentru ca ne place sa avem emotii colective, care ne permit sa fim alaturi de ceilalti prin simtiri unice. Pentru ca uniunile regale sunt ocazii propice de a mai uita de dificultatile personale. Pentru ca aceste povesti monarhice ne duc cu gandul la propria noastra copilarie.
