Dependențele – Sindromul infirmierei

Cum se explică această atracție față de bărbațîi neajutorați, nefericiți sau trăind într-un continuu eșec? Este „sindromul infirmierei” – o strategie inconștiență prin care vrem să îl controlăm pe celălalt. Nu puține femei confundă iubirea cu dependența partenerului de ele și rolul de femeie îndrăgostită se confundă încet cu cel de Maica Tereza…

După un alcoolic pe care a încercat să îl vindece și care a părăsit-o după șase luni de relație haotică, a venit timpul studentului întârziat, de 38 de ani, care, odată licențiat, și-a strâns lucrurile și a dispărut fără să spună o vorbă. Astăzi, filosoful neînțeles, antisocial, în permanență deprimat și, desigur, fără loc de muncă, îi consumă Cristinei întreaga energie.

„Sunt foarte îndrăgostită, dar simt că îmi face rău. Nu știu ce e cu mine de repet sistematic același tipar. Ceva nu este în regulă… Nu prea văd viitorul în roz dacă nu schimb modul în care îmi aleg partenerii.”, recunoaște Mariana, 27 de ani, director financiar la o agenție de publicitate, care crede și ea că suferă de „sindromul infirmierei”.

Patologia este relativ simplă: ne îndrăgostim de un bărbat rănit, pe care încercăm (în general, în van) să îl vindecăm. O particularitate mai degrabă feminină și destul de întâlnită, mai ales la debutul cuplului.

Desigur, nu trebuie să ne alarmăm inutil, dar este esențial să ne punem niște semne de întrebare atunci când relațiile dificile și identice se repetă la nesfârșit. Așadar, ce le îndeamnă pe femei să mențină relații adesea epuizante și vampirizante?

Motivații inconștiente

În general, în cadrul acestor interacțiuni există o conspirație a suferinței. Ajutându-l pe celălalt, femeia respectivă se vindecă pe ea însăși, fără să caute să vindece totul și absolut orice. Unele vor fi atrase de răni din copilărie, altele de o instabilitate psihică, de o personalitate melancolică.

Aceste femei doresc, de fapt, să vindece partenerul de un rău care le vizează personal. ”Ajutându-l” să depășească trauma suferită, ele vor putea merge mai departe. Totul se petrece la nivel inconștient, în proximitatea emoțională care generează relația amoroasă.

Putem vorbi astfel despre un pol terapeutic în relație, dar, atenție, nu are nimic de-a face cu mila. Adesea, protagoniștii se studiază reciproc, iar cel suferind îl reperează pe cel care îl va îngriji, și invers. Pentru că se dedică trup și suflet unei misiuni care, de fapt, nu le-a fost cerută, ele invocă adesea ca prima explicație altruismul.

Se pun în posturi umile, empatice și generoase, dar, în realitate, motivațiile lor inconștiente sunt cu totul altele: nevoia de a se simți dominatoare, puternice și de a fi supereroinele care salvează un nefericit de la pierzanie. O modalitate clasică de liniștire și regăsire a echilibrului într-un mod pur narcisist.

Mai ales, dacă nu au încredere în ele, nu își pot imagina că cineva le va iubi vreodată doar pentru ceea ce sunt, iar ideea de a fi utile, de a servi la ceva și pe cineva le umple acel gol apăsător.

Irina, 36 de ani, este convinsă că a făcut totul pentru bărbatul pe care l-a iubit:

„Când a decis că vrea să scrie un roman, i-am cumpărat un laptop; a vrut să lucreze în PR, l-am înscris la un curs pe care, desigur, l-am plătit integral; s-a gândit că organizarea de evenimente este job-ul potrivit pentru el, l-am angajat la firma unor cunoscuți… Dar nimic nu i-a fost pe plac și după scurtă vreme a renunțat la fiecare proiect. Mi-ar fi plăcut să-mi mulțumească, să îi simt gratitudinea pentru toate eforturile pe care le-am depus, dar nu a făcut asta nici măcar o dată… La început, am fost dusă de val, totul venea de la sine și aveam suficientă voință și putere cât pentru amândoi, iar acum, când ne-am despărțit, parcă sunt nulă, goală, neinteresantă. Nu mai știu cum să îmi revin.”

Sexualitatea aproape că nu mai există atunci când femeile își asumă rolul de „infirmiere emoționale”. Suferința inhibă libidoul, iar partenerul suscită mai mult tandrețea și ipostaza maternală decât atracția sexuală.

Sexualitatea se hrănește cu jocul în care raporturile dominant-dominat trec constant de la unul la altul, iar dacă celălalt nu mai este suficient de puternic, ci prea puțîn amenințător, atunci el nu va mai atrage. În aceste povești, de regulă, femeile îi privează inconștient pe bărbați de dorința de a-și arăta dragostea, sufocandu-i.

În cabinetele terapeuților, această tipologie de femei evocă constant neputință și eșecurile succesive, în primul rând, pentru că se cred foarte importante și de neînlocuit. Dacă ești stâlpul de rezistență pentru partener, cumva se compensează senzația din copilărie de a nu fi contat pentru cei dragi.

Un sentiment extraordinar, cu o „dată de expirare”, pentru care ne încăpățânăm și ne înverșunăm, mai ales că relația nu urmărește sistematic o curbă a dezamăgirii. Există momente frumoase și bune, marcate de tandrețe, o vorbă, două de mulțumire sau refacerea subită de care ne agățăm și cu care vrem să contrazicem realitatea.

Multe femei cad pradă depresiei pentru că pun prea mult accent pe tentativele iubitului de a se corecta, însă specialiștii ne asigură că în spatele tuturor acestor tentative de dragoste salvatoare se ascunde o dorință clară de control, chiar dacă, practic, nu controlăm nimic.

Într-unul dintre cele mai bune texte ale sale, ”Dincolo de principiul plăcerii”, Freud analizează această repetiție nevrotică de scene pe care le rejucăm la infinit pentru a depăși obstacolele dureroase din copilărie și de a controla situația care, în trecut, ne-a făcut să suferim. O cruciadă, în general, pierdută din start.

Poate că trăsăturile narcisiste se estompează în timp, dar este imposibil să ne substituim celuilalt, să îi umplem golurile când el, emoțional și comportamental, nu se află într-o zonă prea bună.

Ca să ieșim din acest scenariu epuizant, fără sorți de izbândă, este nevoie de un simplu declic, indiferent care i-ar fi sursa: terapie, dezvoltare personală, schimbarea de opinie indusă de cei dragi, o întâlnire neașteptată care, din fericire, ne aduce cu picioarele pe pământ etc.

După 15 ani, în care s-a jucat de-a „infirmiera” alături de un soț alcoolic, apoi a suportat violențele domestice ale unui iubit de care a reușit cu mare greu să se despartă, Maria l-a întâlnit pe Andrei, un domn blând și delicat:

„Cred că prima dată m-a atras fragilitatea lui, dar decisivă a fost personalitatea complet opusă față de cea a foștilor mei parteneri. Despărțirile traumatizante m-au făcut să reflectez la istoria mea de viață, la adolescența mea marcată de o relație complicată cu un băiat ce avea mari probleme emoționale.  Legătura cu Andrei a reglat totul. El m-a determinat să renunț la bucuria luată din suferință și sacrificiu și mi-a arătat că fericirea poate fi atinsă pe căi normale, binefăcătoare pentru suflet, fără mize bolnăvicioase.”

În 1864, în Note de subsol, Dostoievski scria: „Mai întâi, trebuie să învățăm să trăim noi înșine înainte de a-i învață pe alții”.

Sliding doors (1998)

Sindromul infirmierei privit prin ochii blânzi și calzi de căprioară ai lui Gwyneth Paltrow. Un film școală despre cum femeile se dau de ceasul morțîi să întrețină iluzia ”marii iubiri” care și-o trage fără prea multe mustrări de conștiință cu ”fosta”, acum însărcinată, chiar cum ”infirmiera” iese pe ușă pentru a începe o nouă zi în care să viseze la cai verzi pe pereți. Gândit într-o perspectivă interesantă a două universuri alternative, care se ”desfac” atunci când fătuca noastră silitoare se întoarce inopinat acasă, în una din ”realități” prinzând metroul și putând astfel să admire în toată splendoarea imaginea ”singurei iubiri posibile” gol lângă o altă femeie și, în loc să se invite în jocul minunat al acestora, face o scenă demnă de orice ”femeie trădată”, o panaramă așa cum se cuvine, ”cu de toate”. Și fuge repede pentru consolare la o bună prietenă de unde va fi scoasă de mieunăturile și plângăcelile vajnicului bărbat care își va pune pentru câteva clipe ”cenușă-n cap”, luând-o de la capăt, după ce se confruntă și cu o ”alternativă” în persoana unui tânăr cumsecade și cu adevărat interesat de ea.

Cealaltă realitate, în care nu prinde metroul o împiedică să conștientizeze imediat situația în care se bălăcește, și în care va continua oricum să ”slujească” așa cum se cuvine, iubirea vieții sale, intersectându-se și aici cu cel care poate reprezenta teoretic o posibilitate de a ieși din relația de co-dependență în care se ”zbate”, dar, bineînțeles, nu are la dispoziție motivația și puterea de a înțelege contextul și imaginea de ansamblu, continuând cu furiile și frustrările inerente oricărei relații toxice.

Dovezile continue de ”iubire” și declarațiile ”de dragoste” ne îmbată simțurile pe tot parcursul filmului, întrerupte oarecum abrupt, ca și în realitate de altfel, de certurile și ”scenele” care pornesc de la te miri ce, fie real, fie ”intuit”, fie complet inventat.

Ezitările și întoarcerile continue ale căprioarei la mâna care o lovește din când în când peste boticul umed ca să înțeleagă cine e șeful alternează cu declarațiile belicoase de independență și de afirmare ale unei independențe care există doar în propria sa imaginație pentru câteva minute, fix atât cât este nevoie să își poată da senzația că este cu ”adevărat” liberă și stăpână pe destinul ei, care, normal, va urma întotdeauna ”vocea inimii”.