Doua versiuni ale unei crize

E groaznic atunci cand descoperi ca sufletul «geaman» nu gaseste in tine ceea ce are nevoie. Cand si-a gasit un amant am suferit enorm. Atunci cand pleca impreuna cu el, o asteptam toata noaptea si ea isi dorea sa o strang in brate la patru dimineata. La reprosurile mele, la mania mea, ea imi raspundea: «M-ai facut sa ma simt frustrata, ai ce meriti!»

Eram furios, dar incapabil sa ma despart de ea. Am incercat sa o seduc din nou, i-am trimis cadouri si scrisori. Pe una i-am lasat-o pe parbrizul masinii care era parcata in apropierea locuintei amantului ei. Devenisem bolnav. Dar ea continua sa-l vada. Intr-o zi am simtit ca ceva s-a rupt. N-o mai puteam iubi ca inainte. M-am detasat, nu mai eram sclavul iubirii mele pentru ea.

S-a nimerit ca in acea perioada sa cunosc o alta femeie. Imi placea, insa nu eram indragostit de ea. Am plecat impreuna in vacanta si Claudia descrie acele trei saptamani ca pe o perioada in care am parasit-o. Pretinde ca atunci nu-i mai dadeam vesti. Si totusi o sunam de doua ori pe zi si ma gandeam tot timpul la ea. S-a simtit abandonata pentru ca era obisnuita ca eu sa fiu cel care asteapta. Asta a ranit-o cel mai mult, faptul ca m-am schimbat radical.

Nu mai depindeam afectiv de ea. Era sfarsitul pasiunii! Pentru ca o iubisem cu atata pasiune, incat nu am suportat ideea ca ramasese gravida. Dragostea pe care i-o port acum e total diferita. Nu pot s-o descriu. E altceva decat imi poate ea oferi. E mai presus de sex sau de gelozie. O iubeam odinioara pentru ceea ce ar fi putut sa devina. Astazi o iubesc pentru ceea ce este, cu toate lipsurile si cu toata suferinta ei.”

Monique Ayoun
Adaptare: Adriana Mocca
Foto: dreamstime.com

Evolutie, nu revolutie
3 intrebari despre criza in cuplu si posibilitatea depasirii ei, adresate psihologului Corneliu Irimia, doctor in psihopatologie al Universitatii Paris VII, Denis Diderot.

Psychologies: De ce aceste neintelegeri intre Claudia si Luca?
Corneliu Irimia: Se trece usor de la iubire, de la fuziunea cu celalalt, de la relatia cu „sufletul geaman“, de la idealizarea partenerului si a relatiei, de la dialogul extaziat al corpurilor care spun ceea ce cuvintele nu reusesc sa exprime, la suferinta in doi data de pierdere, la orgoliul ranit care atrage nevoia de a-l lovi pe celalalt. Pentru Claudia si Luca, ideologia relatiei in doi a fost pusa la incercare de aparitia copilului, privit de sot ca un al treilea nedorit.

 Copilul nu a fost vazut ca o implinire a relatiei, ci ca un obstacol, ca un prilej de pierdere a ceea ce a fost bun intre soti. Aceasta nevoie de relatie fuzionala in doi este bazata pe un vis din copilarie al fiecaruia dintre noi, visul de a fi impreuna cu parintele iubit (mama pentru baiat, tatal pentru fata) si de a nu interveni nimeni si nimic in aceasta relatie pa­radiziaca al carei model ramane gravat profund in noi.

In momentul a­pa­ritiei copilului, visul trait in doi s-a destramat si fiecare a inceput sa isi joace propriul scenariu pe propria sa scena, ceea ce a dus la instrainare. Ei nu au acceptat evolutia relatiei, schimbarea. Copilul a devenit pentru Luca rivalul. Cel mic a transformat-o pe Claudia din amanta in mama. Dar cum sa faci dragoste cu… o mama? Placerile dinainte nu mai sunt permise pentru sot, el si le interzice singur, dar o acuza pe sotia sa de acest lucru.

Este nevoie de acompanierea unui psihanalist pentru a vedea ceea ce stim deja intr-un mod confuz, si anume cat de mult seamana relatiile noastre de lunga durata cu relatiile cu mama, cu tata, sau cu relatiile dintre mama si tata din perioadele vechi ale copilariei, care si-au lasat adanc imprimate in noi scenariile relationale.

Este posibila comunicarea in mijlocul conflictului?
Atat timp cat iubirea este mai puternica decat ura, cat atractia corpurilor ramane un mod placut de a incheia armistitii, comunicarea este posibila. Inchiderea in sine, rolul de victima cu orice pret, nevoia de razbunare, orgoliile prea usor ranite vor intretine razboiul in relatie.

Cum se poate reconstitui un cuplu?
Fiecare ar trebui sa gaseasca raspunsuri personale la intrebari de genul: caut mereu in partenerul meu pe altcineva, refuzandu-i astfel propria sa individualitate, il oblig sa se poarte conform asteptarilor mele si nu conform personalitatii sale? Ma simt suficient de puternic pentru a nu ma considera imediat ranit, frustrat sau prefer rolurile de atacator – atacat, de victima – agresor, de stapan – sclav? Pot fi un partener matur care stie sa daruias­ca si sa primeasca? Aleg onestitatea sau imi construiesc masti pentru a ma ascunde de celalalt? Aleg cu orice pret sa am dreptate in fata celuilalt sau aleg relatia? Exista la mine o unitate intre ce simt, ce gandesc, ce spun si ce fac?
 .