El e de pe Marte si ea de pe Venus

Psychologies: Inainte de a deveni consilier conjugal, ati fost… calugar. Cum s-a nascut interesul dvs. pentru cuplu?

John Gray: In anii ’60, am urmarit valul provocat de Beatles, plecati in India cu Maharishi. Aveam 18 ani. Timp de noua ani, am dus viata unui calugar hindus si am devenit asistentul personal al lui Maharishi.

Langa el, am aflat principalele chei pe care le aplic astazi: sa ne asumam partea de responsabilitate in problemele pe care le intalnim, sa incercam sa ne schimbam noi insine in loc de a-i schimba pe altii.

La 27 de ani, am simtit nevoia de a parasi umbra acestui mare copac si de a-mi mobiliza toate talentele in singurul domeniu care scapase expertizei sale: cuplul.

Ce experienta ati avut?

J.G.: Avusesem mici prietene in adolescenta. In realitate, dupa experienta de calugar, descoperirea cuplului a inceput prin sexualitate. Am facut sex, mult!

Si apoi m-am interesat de raporturile dintre sexualitate si spiritualitate. Apoi, la constructia cuplului, la comunicare, la diferenta dintre sexe.

Si a rezultat Marte si Venus, pe care am scris-o la 41 de ani plecand de la ceea ce aplicam de ani de zile.

Viziunea dvs. despre cuplu mai este inca de actualitate?

J.G.: Mi s-a reprosat mereu ca nu sunt in concordanta cu timpurile pe care le traim! In anii ’70, in California, discursul feministelor era ca barbatii trebuie sa se feminizeze.

Toate problemele cuplului le erau imputate lor, toata lumea era de acord in a spune ca lor le este frica de intimitate si nu stiu sa comunice. Eu nu eram de acord. Eram obisnuit cu introspectia, imi cunosteam nevoile de barbat.

Puteam sa vad foarte bine ca acestea erau diferite de cele ale femeilor fara sa ma simt vinovat de asta. Dar atunci – ca si acum, de altfel – a sublinia aceste diferente era ca o intoarcere la un sistem de dominatie masculina.

Or, asta nu este ceea ce propovaduiesc eu. Ii invat pe barbati sa le asculte atent pe femei, si pe femei – sa aprecieze ceea ce fac barbatii. Atunci cand privim functionarea generatiilor precedente, pe acesti barbati care actioneaza fara a-si face griji pentru dorintele partenerelor de viata, pe acele femei care isi petrec timpul criticandu-si sotii, cred ca ceea ce spun este mai putin traditional decat ar parea.

Cu toate acestea, barbatii si femeile pe care le descrieti se aseamana mai mult cu cei din anii ’50…

J.G.: Nu cred asta. Chiar si astazi, o femeie care nu primeste complimente pentru aspectul ei, careia nu ii oferim flori sau pe care nu o luam in brate, este nefericita in cuplu. La fel se intampla si cu un barbat pe care nu il felicitam pentru ca a ales cel mai bun restaurant…

Si asa va fi si peste 100 de ani. Intrucat aceste nevoi sunt fondate pe diferentele hormonale. Barbatii au intre 20 si 30% mai mult testosteron in organism. Acesta conditioneaza un comportament de tip fight or flight (lupti sau fugi).

De unde si nevoia lor de competitie, de provocare, de recunoastere, precum si inclinatia lor spre izolare, pentru a-si rezolva problemele singuri. Daca femeile interpreteaza asta ca pe un semn de ostilitate, este pentru faptul ca ele combat stresul altfel.

Pentru ele, oxitocina determina o functionare de tipul tend and be friend (ai grija si fii prieten). Ele se simt bine in relatiile de colaborare, de ascultare, de comunicare.

Fericirea conjugala ar fi, pur si simplu, o chestiune de echilibru hormonal?

J.G.: In mare parte, da! Ne atasam de cel sau de cea care mentine aceasta rata la un nivel optim. Dar nu numai. Eu cred foarte mult in sufletul-pereche, in cel sau cea pe care sufletul il recunoaste ca partener pe care trebuie sa il pretuiasca.

A intalni sufletul-pereche presupune, in mare parte, a avea noroc?

J.G.: Mai degraba tine de maturitate. Sa fii capabil sa iti asculti sufletul, sa te lasi ghidat de el spre ceea ce este mai bun din tine si spre cel sau cea care te poate ajuta sa il animi. Plecand de aici, cred ca putem avea mai multe suflete-pereche.

Ceea ce nu implica faptul de a le schimba intr-un mod regulat! Am facut alegerea de a-mi imparti viata cu sotia mea pentru tot restul zilelor, convins fiind ca este un imens beneficiu sa traversez diferitele probe din viata alaturi de aceeasi persoana.

Cartile dvs. suscita reactii diferite, in functie de tarile in care apar?

J.G.: Asiaticii accepta mai bine ideea de diferente ireductibile intre sexe. Si sunt, cultural, mai dispusi sa se puna sub semnul intrebarii. Cuplurile europene cu greu pot face asta. Femeilor nu le prea place invitatia mea de a nu-i mai contraria pe barbati.

Intre cariera si familie, ele sufera de faptul ca nu sunt sprijinite suficient. Daca ar fi, nu ar mai vedea niciun inconvenient in a satisface nevoile specifice partenerilor lor. Astfel incat fiecare revendica faptul ca nu face decat ceea ce ii place.

Dar nu ne putem gandi doar la insine. Mult prea multi copii sufera din cauza divortului dintre parinti. La un moment dat, cred ca merita efortul de a ne asuma responsabilitati pentru a intelege cum functioneaza ceilalti cu adevarat, mai degraba decat sa imbatranim singuri.