Infidelitate si culpabilitate
M este o tanara casatorita, de 29 de ani, fericita in relatia ei. In timpul unei deplasari de serviciu, a cazut prada farmecelor unui coleg mai varstnic.
De atunci, isi roade unghiile si incearca sa justifice adulterul: „Sunt tanara si timida. Un tip mai in varsta si sigur pe el ma face praf. Cu toate acestea, povestea asta nu ma face sa ma simt bine deloc. Ma simt foarte vinovata“.
„Vinovata“ este marele cuvant. Asadar, nu suntem prea eliberati de culpabilitate? Sa inseli nu e asa de simplu? Cu toate acestea, nu exista zi in care sa nu auzim despre un adulter celebru sau vreun reportaj despre un site care ofera intalniri romantice celor… casatoriti.
Nu trebuie sa fii mare psiholog sa iti dai seama despre motivele care conduc la adulterul celor puternici, de la fotbalisti la directori FMI.
Totul ne face sa credem ca infidelitatea este un fel de moda de urmat, la adapost de judecata morala culpabilizanta sau de vini mai mari sau mai mici.
Sociologul Charlotte Le Van afirma contrariul: „Ceea ce m-a frapat este ca, in ziua de azi, nu mai avem relatii extraconjugale pe banda rulanta, cu exceptia celor pe care eu ii numesc «infidelii cronici» sau care din principiu revendica o conceptie foarte hedonista asupra vietii.
Alegerea de a fi infidel nu este nici simpla, nici lipsita de semnificatie si imi pare ca pentru unii este un fel de plasa de salvare“.
Poate ca in ultimii ani a avut loc o eliberare a moravurilor si a corpurilor. Ea a fost antrenata de urbanizare, de miscari feministe, de contraceptie sau de reperele schimbate. Si legea a evoluat.
Notiunea penala de adulter a disparut, divortul este la dispozitia oricui. Si totusi, observa sociologul, „instantele sociale s-au deplasat: la nivel individual, norma mariajului monogam este mereu prezenta“.
Poligami prin natura noastra
Este logic, considera Patrick Lemoine, psihiatru si scriitor: „Notiunea noastra de fidelitate este complet etnocentrica, sa nu uitam ca in destule civilizatii aceasta notiune nici nu exista.
Barbatul si femeia deopotriva, mai ales de confesiune crestina, sunt, cu toate acestea, la fel cu toate primatele: poligami, si functioneaza moral si social ca monogami. Sa nu va mirati ca vor exista alunecari, cu toate astea.“
Belinda Cannone, scriitoare, pune in mod egal sub lupa o puternica interiorizare a scarii valorilor, datorata normei inca in vigoare a mariajului monogam: „Notiunea de infidelitate este conotata negativ, ca si cum ar fi vorba despre o deviere in raport cu norma“.
Cine vorbeste despre ruptura de principiile grupului, spune, de asemenea, interventie a jandarmului nostru interior, acel Supraeu caruia trebuie sa ii dam explicatii dupa fiecare alunecare.
„Cand dorinta vine sa intalneasca eul social sau moral, ne situam in logica obligatiei, sub o oala de presiune psihica, nevoia de a rationaliza, de a gasi explicatii“, remarca psihanalista Maryse Vaillant.
„Este o maniera de a da glas fortelor pulsionale. Nu putem sa ne petrecem toata viata intr-o refulare continua. Aceasta voce ne spune: «Voi muri si poate ca viata mea se reduce la asta»… si este puternica.“ Ea legitimeaza toate faptele noastre.
Charlotte Le Van, in cursul anchetei sale, a reperat patru tipuri principale de infideli. „O tipologie s-a impus de la sine, ascultand confesiunile“, spune ea.
Ea i-a recenzat pe infidelii care calca stramb din cauza unei satisfactii de ordin intim: („Nu il mai iubesc“, „ma plictisesc“, „nu mai facem dragoste“); urmeaza apoi infidelitatile instrumentale (care actioneaza ca razbunare, provocare a unei rupturi…); vine apoi „infidelitatea ca experienta“ („Suntem impreuna de prea tineri, am nevoie sa cunosc pe altcineva“) si „infidelitatea componenta a vietii de cuplu“ (cei care sunt infideli cronici si regreta iesirile acestea sau cei infideli din principiu, pentru ca ei adera la o filozofie de viata „intre hedonism si anarhism“).
