Legile atractiei

Alfred Dumitrescu este presedintele Societatii Romane de Psihanaliza si psihoterapeut cu indelungata experienta clinica.

De ce suntem atrasi uneori de persoane care ne fac rau si totusi nu putem scapa de „vraja“ lor… ?
Raspunsul cel mai scurt ar fi: pentru ca ne fac si bine! Insasi formularea intrebarii contine, intr-un fel, raspunsul: atata vreme cat exista „vraja“, adica un motiv de atractie, inseamna ca celalalt are – sau credem ca are – ceva de care avem nevoie (sarm, frumusete, inteligenta sclipitoare sau orice altceva) si pentru care suntem dispusi sa suportam si suferinta pe care ne-o provoaca. „Bine“ si „rau“ sunt, intotdeauna, relative la sistemul de referinta ales, adica raportabile la cineva sau la ceva.

Noi, oamenii, suntem niste fiinte extrem de complicate, si viata noastra psihica se petrece pe multe paliere, care se intrepatrund si de care suntem departe de a fi pe deplin constienti. Ceea ce e „bine“ pentru un astfel de palier (sa spunem, de pilda, pentru nevoia inconstienta a unei femei de a pastra modelul familial prin identificarea cu o mama extrem de grijulie cu sotul sau foarte bolnav) este si „rau“ – dintr-o perspectiva adaptativa – atunci cand ea isi va alege ca obiect al iubirii un barbat bolnav si neputincios, pe care sa-l ingrijeasca, la randul ei, o viata intreaga.

O astfel de constelatie psihologica are chiar si un nume in psihanaliza: „complexul Kore“, dupa numele zeitei Kore sau Persephona din mitologia greaca. Este o astfel de alegere „buna“ sau „rea“? Cred ca important e sa intelegem ceea ce facem si ceea ce se intampla in mintea noastra mai degraba decat sa aruncam vina pentru suferintele noastre asupra destinului.

S-a imbogatit reteaua relatiilor noastre (de oameni moderni) fata de cea a inaintasilor nostri?
Cu siguranta. Cei mai multi dintre noi avem o retea de relatii a carei intindere ar fi de-a dreptul de necrezut pentru bunicii si chiar pentru parintii nostri. Sute de numere memorate in telefon, sute sau mii de adrese de e-mail, apartenenta la una sau mai multe „retele sociale“ sau „comunitati“ de pe Internet in­seam­na ca putem „accesa“ (foarte inte­re­sant termen, de altfel) in orice moment cateva mii bune de persoane. E „de bine“ sau „de rau“?

Eu cred ca e „de bine“ in masura in care acest univers relational extins ne permite sa ne imbogatim universul interior, ne „deschide mintea“ catre perspective si valori care, altminteri, ne-ar ramane necunoscute. Aud si citesc adesea plangeri la adresa modernitatii, conform carora ceea ce se castiga in intindere se pierde, in mod inevitabil, in profunzime. Asa o fi?

Ca si cum am avea, prin natura noastra, o disponibilitate limitata la relatii si orice castig cantitativ s-ar traduce printr-o pierdere calitativa… Sincer, cred ca o astfel de reprezentare a potentialului nostru de relationare este destul de primitiv-mecanicista, copiata cumva dupa modelul aparatului foto digital care „ne intreaba“ daca vrem n poze cu rezolutie maxima sau 2xn cu rezolutie minima. Este evident ca nu putem intretine relatii extrem de profunde cu toti cei din adress book – si asta, in primul rand, pentru ca orice relatie se construieste in timp si printr-o investitie de timp, iar timpul este singura resursa cu adevarat finita – dar nici nu stiu in ce masura ar fi de dorit ca toate relatiile noastre sa aiba acelasi grad de profunzime.

Mai multe optiuni inseamna insa, intotdeauna, mai multa incertitudine. Mai multe renuntari si, de aceea, noi, oamenii moderni si „conectati“, avem de negociat atat cu avantajele, cat si cu dezavantajele acestei eliberari din cercul strans al proximitatii geografice si al relatiilor de rudenie.

A consemnat Iuliana Alexa
Foto: GULIVER / The Image Bank