Psihologia iubirii. Ce este iubirea şi cum a evoluat ea?

Binecuvântare sau blestem, dragostea a stârnit războaie, a inspirat capodopere, a ridicat şi a îngenuncheat imperii şi a schimbat soarta omenirii. S-au creat opere de artă, s-au scris ode, au curs râuri de cerneală pentru a ridica în slăvi dragostea şi totuşi este un subiect mereu nou şi actual. Filozofi, medici, biologi, psihologi – toti au încercat să definească acest sentiment minunat, „de unde vine, de ce şi pentru cine apare, ce facem cum el?” şi totuşi datorită complexitătii lui încă nu i-au descoperit toate tainele. Deşi trăim într-o epocă a tehnologiei şi a descoperirilor ştiinţifice dragostea încă îşi păstrează misterul.

Iubirea a existat din cele mai vechi timpuri, a evoluat odată cu viaţa pe Pământ şi a avut un rol important în evoluţia mamiferelor până la specia dominantă a planetei. În Arizona, SUA, au fost descoperite fosilele de Kayentatherium, un proto-mamifer din Jurassic, ce păstrează imaginea unei mame care a murit protejându-și cei 38 de urmaşi, furnizându-se astfel dovezi despre existenţa iubirii încă de acum 200 de milioane de ani. Legătura puternică dintre mamă şi urmaşii săi nu există la reptile, acestea abandonându-şi puii abia ieşiţi din ouă, iar în cazul multor specii dacă părinţi şi copiii s-ar mai întâlni în decursul vieţii lor probabil s-ar mânca unii pe alţii, deoarece sunt specii canibale.

Îngrijirea puilor necesită dezvoltarea instinctelor materne, care pornesc din ce altceva dacă nu din iubire? Există o explicaţie ştiinţifică a acestor instincte ce plasează din nou iubirea într-un rol central. Un nou studiu de la Universitatea de Stat din Louisiana, SUA, a descoperit în creierul feminin un grup de celule activate de oxitocină – numită şi homonul iubirii, celule care odată stimulate generează comportamentele specifice de îngrijire a urmaşilor, în ciuda potenţialelor dificultăţi.

O altă dovadă, din negura mileniilor trecute, ajunge la noi tot sub forma unor fosile, descoperite de această dată în rocile din Ţara Galilor şi ne aduc în atenţie o formă mai avansată a îngrijirii materne şi anume alăptarea. S-a constatat la proto-mamiferul Morganucodon procesul de înlocuire a dinților, specific mamiferelor, şi care este asociat cu lactaţia. S-a redus numărul urmaşilor şi a crescut grija faţă de ei.

Astfel a apărut o schimbare majoră în viaţa creaturilor de pe planetă şi anume capacitatea de a oferi protecţie, de a forma relaţii, ceea ce a dus la asocierea în grupuri sociale sofisticate şi formarea de perechi. Și uite că ajungem la civilizaţie aşa cum o cunoaştem astăzi, iar totul a pornit din iubire!

În ceea ce priveşte oamenii, putem spune că iubirea este înscrisă în ADN-ul nostru. Omul din Neanderthal era diferit de Homo Sapiens, dar se pare că totuşi au format perechi şi familii cu membrii altei rase pentru a-şi putea creşte copiii, iar povestea lor de iubire a fost posibilă din moment ce am ajuns aici şi purtăm informaţie genetică şi de la ei. Deşi specie distructivă, omul a fost capabil să dezvolte grija şi iubirea, ceea ce a permis o colaborare la scară largă şi a dus omul în vârful lanţului trofic.

În epoca modernă, oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat atenţia spre studiul iubirii şi a mecanismelor prin care se naşte, iar Richard Schwartz și Jacqueline Olds, ambii profesori doctori și asociați ai Harvard Medical School au ajuns la nişte concluzii remarcabile. Când au studiat sub RMN oameni care priveau la poze cu persoanele iubite au văzut cum creierul lor, pur şi simplu, se „luminează”. În momentul în care privim, ne gândim la persoanele dragi, se activează zone vechi din creier, ca amigdala, cortexul prefrontal, hipocampul, zone implicate în mecanismul recompensei, iar principala substanţă eliberată când aceste zone sunt activate este dopamina, hormonul plăcerii.

Neuroştiinţa ne explică despre importanţa neurotransmiţătorilor în tot ce înseamnă iubire. Astfel dopamina şi cortizolul generează simptome ca bătăi accelerate ale inimii, transpiraţii, agitaţie, gânduri în exces, anxietate şi un cocktail de emoţii. Vi se pare cunoscut tabloul? Seamană cu „fluturii din stomac”?

O altă substanţă, cunoscută publicului larg şi la fel de importantă în dragoste este oxitocina, eliberată în timpul atingerilor piele pe piele şi a contactului fizic. Aceasta întreţine sentimentele de siguranţă şi ataşament. Cunoaştem importanţa oxitocinei încă de la naştere deoarece exercită o acțiune dilatatorie asupra colului uterin în timpul travaliului şi influenţează declanşarea şi menţinerea lactaţiei. La nivel comportamental generează şi intensifică instinctele materne, determină reducerea temerilor, creșterea încrederii şi joacă un rol central în dragostea romantică.

Psihologia are o perspectivă uşor diferită asupra iubirii şi deşi acceptă rolul moştenirii genetice şi recunoaşte importanţa instinctelor îşi îndreaptă atenţia spre mediu şi condiţiile de viaţă ale omului. Mai ales psihologii comportamentalişti, asemenea lui B.F Skinner, susţin că iubirea se învaţă! Adepţii psihologiei comportamentaliste afirmă că orice facem în viaţa noastră este învăţat şi întărit prin pedepse şi recompense, iar dragostea este recompensa supremă. Ritualurile de curtare în dragostea romantică sunt dovezi grăitoare ale acestei teorii: când un bărbat iubeşte o femeie o asediază cu flori, cadouri, o scoate la întâlniri pentru a o impresiona, iar femeia îl recompensează pentru acest comportament arătându-i şi mai multă afectivitate. Se intensifică atingerile, mângâierile, contactul fizic ceea ce ne întoarce în sfera biologică: hormonii responsabili de starea de euforie sunt eliberaţi în cantităţi şi mai mari, întărind astfel pozitiv aceste acţiuni şi reacţii. Şi iată cum acest ciclu creează o puternică dependenţă la fel ca orice drog.

Deşi s-au făcut progrese în a explica dragostea din mai multe perspective, încă mai sunt multe de descoperit, iar în ultimele decenii cercetătorii în psihologie au dezvolat o serie de teorii referitoare la formele iubirii. Astfel teoria qvadruplă asupra dragostei încearcă să explice importanţa atracţiei, rolul ataşamentului şi al grijii pentru ceilalţi şi puterea încrederii şi a respectului în găsirea sensului iubirii. Cei patru factori incluşi în această teorie se întrepătrund într-un mod armonios şi ne oferă o imagine a complexităţii iubirii.

Atractia joacă un rol în dragostea pasională, ataşamentul este cheia intimităţii şi este consolidat de apropiere, familiaritate şi experiențe pozitive comune, încrederea are un rol crucial în toare relaţiile, de la cele cu copiii noştrii până la cele romantice, iar respectul a fost declarat ca fiind fundamental în dragoste, la toate nivelurile unei relaţii. Deşi aceşti factori pot exista şi funcționa independent doveziile sugerează că împreună au o putere imensă, că dacă unul din ei este în dezechilibru poate afecta negativ întregul construct al dragostei.

În articolele viitoare vom aprofunda mai mult fiecare componentă şi perspectivă, iar în încheiere pot doar să menţionez părerea Dr. Dianne Kinsey, de la Universitatea din Rhode Island, că fiecare perspectivă din care poate fi studiată dragostea are importanţa ei, că atât biologia, cât şi filozofia şi psihologia ne apropie cu un pas de întelegerea acestui minunat fenomen şi că una fără cealaltă nu poate aduce lumină şi o claritate completă asupra minţii şi sufletului fiinţelor vii.