„…şi au trăit fericiţi împreună până la adânci bătrâneţi.”
Când îmi citea bunica povești, pe la 4 -5 ani, eram foarte încântată de acest final. „Adânci bătrâneți” nu avea o semnificație temporală pentru mine: conta că Făt-Frumos o găsise, după o grămadă de aventuri în care ar fi putut să moară, pe Ileana-Cosânzeana – de care se îndrăgostise iremediabil la un moment dat – și le era bine împreună. Așa cum le era bunicilor mei, care, după tot felul de peripeții – război, prizonierat, epurări și confiscări –, păreau că au ajuns, cu bine, împreună, la „adâncile bătrâneți”.
Pentru mintea mea de copil, ori că Regele Mihai fusese alungat de la Palat, ori că Regele Roșu l-a întemnițat pe Făt-Frumos era cam totuna. Până la urmă, se va termina cu bine, îmi spuneam. La 5 ani știam totul: binele învinge întotdeauna răul și, ca să fii fericit, trebuie să treci prin aventuri periculoase pentru care e nevoie să te pregătești temeinic: să nu te iei după aparențe (calul înaripat se poate ascunde sub chipul unei mârțoage), să fii recunoscător pentru cele mai nesemnificative daruri (un pieptene amărât se poate transforma într-o pădure, la nevoie), să fii prietenos cu ciudații (Păsări-Lăți-Lungilă te scoate din necaz când ajungi în fundul puțului) și să perseverezi dacă vrei să obții ceva (pe fata de împărat).
Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei de februarie 2021 a Revistei PSYCHOLOGIES.
