Sunt celibatară şi mă simt bine
De patruzeci de ani, Sarah, ziaristă, are o inimă care bate. Singură. Sarah locuiește singură. Dar nu se simte singură. Nici frustrată. Nici disperată. Şi dacă celibatul, ca și căsătoria, ar fi o alegere?
Prietenul ei, care îi vrea binele, îi deschide larg ușa casei. Se îmbrăţișează, sunt fericiţi că se revăd – exceptând-o pe soţia lui, puţin supărată, dar este obișnuită cu asta. Îi oferă o cafea și, pentru că ar fi păcat să nu profite de soare, se așază sub teiul din curtea casei. Puţin mai departe, cei trei copii ai lui – doi băieţi și o fată – joacă fotbal. Prietenul ei o întreabă ce mai e nou. Îi spune că totul este în regulă, cu excepţia faptului că s-a despărţit de iubitul ei. Da, este puţin dureros, dar muncește, iese cu prietenii și se simte bine. În acel moment, i se pare că surprinde o licărire de spaimă în ochii lui. Timpul își va face treaba, rana se va închide, ca și celelalte, așa cum li s-au vindecat tuturor, dintotdeauna! Asta și-ar fi dorit să audă de la vechiul ei prieten. Însă el nu găsește altceva să-i spună decât: „Lasă! Sunt sigur că ai să-ţi găsești iubirea ta cât de curând.“ Tăcere. În privirea lui se citește o neliniște…
Un articol scris de Sarah Schmidt
Traducere de Anne-Marie Andrei
Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei de iunie 2021 a Revistei PSYCHOLOGIES.
