Suntem ca mama și ca tata?

Bănuiesc că deja v-am atras atenția cu acest titlu, așa că vă spun din start răspunsul – și da, și nu.  Nu mă înjurați, că are sens. Promit.

Drumul meu de acceptare a rădăcinilor proprii a pornit la un atelier de art-terapie, în Brașov, cu Raluca Robu. Și acum țin minte – am avut de desenat un trandafir, iar eu l-am făcut fără rădăcini și spini. Când m-a întrebat Raluca cum mă hrănesc, m-am blocat. Deși sarcina fusese foarte clară – desenați-vă pe voi înșivă ca un trandafir – eu nu mă identificasem cu acea floare, așa că nici nu m-am gândit cu ce se hrănește și cum. Și nici nu îmi păsa.

Ani mai târziu trandafirul Andreea, care e, de fapt, bujor – floarea mea preferată – are rădăcini, vecini din diverse specii și are și spini. Că sunt ce bujor vreau eu, adică unic.

Am aflat la acel atelier memorabil că îmi neg rădăcinile, adică tot ceea ce înseamnă strămoși în general, nu doar pe mama și tata. Nu îmi plăcea de ei, mă consideram superioară, așa că negam orice formă de asemănare cu ei, chiar dacă eram rude.

Tata era alcoolic, obsedat sexual, mincinos și leneș. Mama agresivă, rea, indisponibilă emoțional și excesiv de critică. Sorela era impulsivă și abuzivă cu mine. Fratelo a decis să moară și să mă părăsească, deși cu el mă înțelegeam cel mai bine. Mi-a luat ani de zile să îl iert pentru asta. Bunicul era rău pur și simplu – ne bătea pe toți și era un tiran care strica toată atmosfera din casă când se întorcea de la muncă. Bunica prea moale – de ce nu a divorțat? Bunicul de pe mamă era descris simplu de ea (nu l-am văzut decât fugitiv, o singură dată) – era rău și atât. Iar bunica de pe mamă era alcoolică la rândul ei (și pe ea am văzut-o o singură dată, înainte de a muri de ciroză alcoolică). Că doar ai mei nu s-au ales întâmplător, am învățat mai târziu.

Ce Dumnezeule puteam eu avea în comun cu oamenii ăștia? Eu eram o zână, bună la suflet, fără noroc la bărbați și la șefi (mă certam cu toți tot timpul), muncitoare până la epuizare. Eram veselă tot timpul. Nu avem nimic în comun cu oameni ăștia – rudele!

Anii au trecut, eu am mers la terapie, am învățat despre moșteniri, oglinzi și umbre. Dar eram tot în non-mama și non-tata și toată lumea era cu non. Adică făceam tot posibilul să nu fiu ca niciunul din ei, ceea ce era obositor și inutil și ineficient. Și le negam și calitățile care erau acolo, dar refuzam să le văd. Și eram așa de ocupată să NU fiu ca ei încât le negam și pe alea. Inclusiv că sunt frumoasă ca mama – care are acum 70 de ani și tot frumoasă e. Sau ca tata – care era mumos de pica în pozele din tinerețe. Ori perseverentă ca bunicul meu care a ajuns din țăran de Milișăuți – cum se referea lumea la el – inginerul de căi ferate care a proiectat linia Suceava – Vatra Dornei și a obținut toate aceste reușite prin forțe proprii.

Al doilea moment de conștientizare intensă a fost când am văzut o poză cu mine și am fost șocată cât de bine semăn și cu mama, și cu tata. În funcție de unghiul din care priveam fotografia eram tata sau mama. M-am îngrozit, pur și simplu.

Am ales să merg oarbă prin viață până când l-am întâlnit pe EL. Care a fost mama și tata la un loc, bunica și bunicul după mamă, bunica și bunicul după tată. Pe care l-am iubit – de fapt eram co-dependentă, am învățat mai târziu – până la cer și înapoi și încă ceva peste. Efectiv nu mă puteam desprinde de el.

Și odată cu despărțirea de el s-au desfăcut larg barierele sufletului meu – inima trebuie ruptă ca să intre lumina în ea, așa cum mușchiul trebuie să se rupă ca să crească – și am început să mă cunosc cu adevărat prin oglindirea în el. Absolut tot ceea ce îi reproșasem făceam și eu, absolut tot ceea ce admirasem și iubisem la el, făceam și aveam și eu. Și toate erau oglinzi aproape fidele ale strămoșilor mei, EL era ca EI. Mi-a sărit asta în ochi având la dispoziție informațiile despre părinții și bunicii mei după tată, dar acum, când scriu rândurile astea, știu sigur că el a reflectat toate generațiile mele. Așa cum, dacă ar avea disponibilitate să treacă prin același proces ca și mine, și-ar da seama la rândul lui că eu i-am oglindit toate generațiile lui, toți strămoșii lui. Eram ca mama lui, ca tata lui și ca toți bunicii lui la un loc.

Pentru că, cât timp nu ne onorăm rădăcinile, strămoșii, ei își vor face simțită prezența prin intermediul oamenilor pe care alegem să îi iubim, în special în relațiile de cuplu. Pentru că strămoșii au nevoie să fie văzuți ca să își găsească liniștea și să ne lase libertatea de a fi noi înșine.

Cât timp negăm moștenirea genetică, emoțională, intelectuală și energetică de la ei, aceasta se va reflecta, manifesta – din nou, în persoanele pe care alegem să le iubim. Cu cât respingerea este mai mare, a rudei în sine sau a unor comportamente de ale ei/lui (afirmăm – eu nu sunt deloc așa!), cu atât mai intensă va fi manifestarea persoanei în sine ori a comportamentului pe care îl respingem și negăm prin intermediul cercului nostru emoțional intim.

Pe scurt – când îi negăm ajungem să fim ca ei, să facem exact ceea ce am respins și judecat la ei. Și, ca să fie tortul cu toate ingredientele, relaționăm cu/ iubim persoane care sunt ca ei.

Cu cât am judecat și disprețuit mai mult latura senzuală a tatălui meu, cu atât am avut tendința de a fi mai libertină din punctul de vedere a relațiilor mele amoroase. Și cu atât mai infideli au fost bărbații pe care am ales să îi iubesc.

Cu cât am negat mai mult criticismul mamei, cu atât mai critică am fost cu mine și cu cei din jur. Până când am ajuns să nu mă mai suport pe mine însămi și am picat în depresie.

Cu cât am respins mai intens latura impulsivă a surorii mele, cu atât mai lipsită de răbdare am fost eu. Și cu atât mai lipsiți de răbdare și empatie au fost partenerii (indisponibili emoțional) și șefii mei care mă concediau adesea.

Cu cât respingeam latura agresivă a mamei mele, cu atât mai agresivă am devenit eu – inițial verbal, iar apoi fizic. La fel ca mama – cu cei mai slabi ca mine.

Cu cât am respins mai mult latura slabă, maternă a bunicii când era vorba de copiii ei care își permiteau orice cu ea cu atât mai infertilă am devenit până când am intrat în menopauză prematură.

Momentul de Bing Bang pentru mine a avut loc la un atelier de a lui Florin Vancea – Umbra (cred că așa se numește). Unde am făcut un exercițiu în care eu am început negând vehement că sunt agresivă și fraieră. Exercițiul se încheia când puteam admite, cu toată inima – Sunt agresivă! Sunt o fraieră! La final am urlat aceste cuvinte, nu le-am exprimat, pur și simplu, și acum țin minte.

Și s-a declanșat în acel moment schimbarea, alchimizarea fierului în aur, transformarea baligii în bici, cum vreți să îi spuneți.

Agresivitatea, odată acceptată, a devenit Perseverență.

Fraiera, odată văzută și acceptată, a devenit o Generoasă, de fapt.

Și am pășit pe drumul cunoașterii de sine. Cea adevărată, onestă, sinceră cu mine însămi.

Anii au trecut și eu am continuat să cunosc laturi din mine – mincinoasa, fricoasa, infidela, leneșa, bârfitoarea, curva, abuziva, toxica. Toate au devenit, pe rând – vânzătoarea care știe să spună adevărul neplăcut într-o manieră acceptabilă, vulnerabila, fidela care primește atenție cu limite foarte clare, relaxata, discreta cu jurnal, femeia care își acceptă senzualitatea, Andreea cea cu limite tot mai clare, Andreea care acceptă că este câteodată toxică în comportament și acum știe să se oprească la timp de cele mai multe ori.

Dar drumul ăsta a venit și cu prăjiturile lui, date cu generozitate și dătătoare de energie (poate fi deprimat câteodată să faci drumul ăsta de cunoaștere a laturilor mai puțin încântătoare ale caracterului tău). Am regăsit-o pe Andreea creativă, curajoasă, blândă, care și ascultă – nu doar vorbește, diplomată, frumoasă, caldă, sociabilă, interesantă, perseverentă, disciplinată, iubitoare, răbdătoare.

Pentru că, ca orice lucru pe lumea asta, fiecare trăsătură vine cu o polarizare – plus/minus. Agresiva e și blândă. Tot timpul, dar în contexte diferite. Soluția magică, sfântul Graal, este să alegi înțelept momentele în care să alegi o polarizare potrivită contextului în care te regăsești. Este bine să fii agresivă când te atacă cineva pe stradă ca să scapi întreagă. Este bine să fii blândă cu persoanele pe care le iubești.

Și, la un moment dat a curs în mine și conștientizarea. Sunt ca toți strămoșii mei, începând cu mama și cu tata pe care îi cunosc cel mai bine. Sunt ca toate rudele mele.  Sunt ca absolut toată lumea, pentru că toți ne tragem din Adam și Eva. Există în mine o bucățică din toate persoanele pe care le întâlnesc, indiferent dacă le plac sau nu. Toți îmi sunt oglinzi, oportunități de a mă cunoaște mai bine, de a accesa resurse pe care nu știam că le am sau de alchimiza comportamente toxice. Toată lumea mă ajută, zilnic, să devin versiunea mea cea mai bună.

Dar sunt unică. Tot ceea ce am moștenit de la strămoșii mei este pus în o combinație unică care mă face Andreea și nu Viorica, Ștefan, Vasile, Ilie sau oricine a fost înainte mea sau în paralel cu mine. Toți avem aceleași rădăcini, dar suntem un fruct unic.

Am ochii albaștri ai bunicii, părul ei blond, dar orbitele generoase ale mamii, pielea măslinie a tatălui și picioarele puternice ale bunicului.

Am blândețea bunicii combinată cu limitele groase ale mamei.

Sunt ca toți și, în același timp ca mine. Doar ca mine.

Pentru că am învățat să alchimizez. Am învățat să transform fierul în aur, toxicul în nectar.

ORICE devine resursă când este folosit echilibrat. Agresivitatea e protecție. Blândețea e generozitate. Creativitatea e rezolvare de probleme.

Așa că azi, când scriu aceste rânduri, mulțumesc strămoșilor mei că m-au hrănit cu seva lor. Că mi-au oferit tot ceea ce au avut ca eu să mă nasc. Că au turnat în cupa mea toate trăsăturile lor. Și că mi-au dat voie și m-au sprijinit, prin exemplul lor – dureros, extremist sau prin exemplul pozitiv, ca model – să mă așez în matca mea.

Sunt ca mama. Sunt ca tata. Sunt ca bunicii. Sunt ca sora mea. Sunt ca fratele meu. Sunt ca tine dragă cititor.

Și în același timp DOAR ca mine. Pentru că sunt o combinație UNICĂ de elemente comune.

Așa că nu mai am nevoie să resping nimic. Nu mai am nevoie să fiu ca nimeni. Pentru că deja sunt ca toată lumea. Și, în același timp, doar ca mine.

Sunt binecuvântată cu părinți generoși. Sunt binecuvântată cu o tiparniță unică.

Sunt eu. Și asta e tare bine.