Ce înseamnă să ”placi” pe cineva?

”Usturoiul conține principii active antivirale”, urmă profesorul, ”pe lângă binecunoscutul arsenic, cu care, dacă te obișnuiești, devii imun și la alte otrăvuri”. ”Bineînțeles că social poți fi nițel respins, dar dacă înghiți cățeii, ca și dumneata, mirosul specific nu mai apare cu atâta intensitate…” Priveam la omul de la catedră și căutam să pricep unde dorea să ajungă. Acesta deschisese materialele de curs și părea să caute ceva anume cu o meticulozitate pedantă. Realizând că mai aveam de așteptat până se decidea asupra desfășurării lucrurilor, mi-am îndreptat atenția spre colega ”nesuferită”. Aceasta părea să urmărească cu atenție niște notițe, întorcând din când în când paginile acoperite cu un scris mic și rotund. Cum părea absorbită, începui să îi studiez chipul și forma trupului. Remarcai în primul rând părul negru și cârlionțat care cădea în valuri rebele. Fața micuță și feminină era completată de niște ochi căprui și de niște buze groase, cu contururi ferme dar care exprimau senzualitate. Corpul era, atât cât se putea ghici sub hainele de iarnă, atletic, poate un pic prea trupeș pentru gusturile mele. Mă gândii că poate acest aspect mă făcuse să nu mi se pară încă de la început ”atrăgătoare”, deoarece remarcasem că, fără să înțeleg de unde, eram foarte ”selectiv” și ”pretențios” vis a vis de forma corpului fetelor. Pieptul se ghicea generos și mă trezii imaginându-mă cum dezvălui treptat formele ce păreau ”grele”, deoarece la orice mișcare hainele tresăreau, antrenând țesătura în mișcări ce indicau o adevărată lume de explorat. Era într-adevăr o tânără femeie ce inspira o maturitate aparte, pe care nu o mai remarcasem la colegele noastre. Îmi surprinse privirile și îmi aruncă o uitătură care spunea ”știu că mă dezbraci dar nu mă deranjează”, iar zâmbetul frugal ce îi apăru pentru o clipă îmi indică că nu era chiar atât de pornită împotriva mea precum crezusem la primele schimburi de replici din orele anterioare. Remarcai că nu mă simțeam ”atras” în mod deosebit de ea, dar nici nu îmi părea ”urâtă”. Era cumva o impresie ”neutră”, în care nu eram obișnuit să stau, deoarece de obicei ori îmi plăcea de cineva din primele clipe, ori respectiva persoană îmi era, în absența acestei ”atracții”, complet indiferentă. Nu se întâmplase niciodată ca cineva să mi se pară altfel, mai atrăgător, prin interacțiunea ulterioară. Exista o oarecare plus-valoare pe care eventual o putea aduce inteligența sau experiența fetei, însă gradul de ”atracție” nu mai putea fi influențat, rămânând la nivelul creat în acele prime clipe ale ”cunoașterii” reciproce. Chiar și studiile psihologice arătau că impresia oricui despre un eventual partener se formează cu mult sub câteva secunde, chiar în primele clipe ale interacțiunii celor doi. Cum se forma aceasta și factorii care stăteau la baza tuturor acestora îmi erau complet străini, tot ceea ce reușeam să observ era că într-un anumit fel, forma celuilalt declanșa în mod automat o anumită reacție în interiorul meu, dar acest lucru era independent de voința și gândirea mea. Înțelesesem că forma, gestalt-ul cum spunea școala germană cu același nume, rezona cu ceva ce exista undeva adânc în interiorul meu și care se formase probabil în copilăria mică sau cine știe, poate cu care mă născusem, cum susținea Chomsky. Nu puteam să nu remarc că și aceasta era o problemă, deoarece era clar că aici era o altă limită pusă libertății personale. Nu plăcem decât anumite persoane care nu au nicio contribuție la modul în care arată, aceasta fiind rezultatul aleatoriu al jocului genelor la formarea gametului. Și aceste persoane beneficiază de atenția și interesul nostru, determinând uneori direcția în care o ia viața noastră, fără ca baza acestei atracții să fie ceva care ține cu adevărat de ele, de acele calități și caracteristici care să fie rezultatul muncii și alegerii treptate, care să reflecte ceva la care contribuiseră și care astfel să spună cu adevărat ceva despre ele ca persoană. În schimb eram fascinați și interesați de modul în care arată forma corpului cuiva, care, în acest caz reprezintă un fel de haină, pe care nici măcar nu o alesese, ci îi fusese creată aleatoriu la naștere.

Mă întrebai dacă ar fi fost posibil să existe o relație între modul în care arată oamenii și caracteristicile lor interioare. Exista o întreagă ramură în psihologie care se străduise să descopere o astfel de legătură, pornind de la studiul fizionomiei, însă chiar și după zeci de ani de cercetări minuțioase, rezultatele fuseseră neconcludente, deoarece unii din cei mai fioroși criminali în serie ce fuseseră dovediți aveau cele mai banale și ”normale” figuri din lume, care nu indicau sub nicio formă ceea ce se întâmpla în mințile lor. Dar ceea ce descoperise psihologia era că într-o anumită formă căutăm și ”alegem” parteneri care au anumite ”caracteristici”, și de multe ori, indiferent de numărul de relații, un individ reia continuu cam aceeași formă a interacțiunii, dar cu indivizi distincți, complet diferiți. Studiile psihologice și cazuistica arătau fără nicio îndoială că noi ”recunoșteam” ceva în anumiți indivizi care ni se păreau astfel ”atrăgători” și care ulterior se dovedeau aproape identici ca ”interior” cu cei cu care fusesem în relație înainte. Așa că de fapt repetam continuu aceeași relație, cu caracteristici asemănătoare, într-un loop ireal și aparent imposibil. Cum identificam aceste lucruri în ceilalți și de ce ne încăpățânam să reluăm același ”program” al suferinței garantate? Era evident că toate porneau de la acest ”plăcut” și ”atrăgător”. Pentru că în mod clar, de cele mai multe ori, ceea ce era ”atrăgător” pentru mine nu însemna nimic pentru un coleg al meu și de foarte multe ori ceea ce li se părea lor atrăgător mie nu îmi spunea absolut nimic. Realizasem astfel că fiecare dintre noi eram ”fixați” pe anumite pattern-uri, a căror origine nu o cunoșteam, dar pe care le urmam cu disperare, căutând unirea și o relație cu acestea. Atunci când întâlneam un astfel de pattern, cu care rezonam la un nivel profund, apărea o stare de activare, care se manifesta printr-un interes enorm și printr-o atracție fascinantă spre respectiva persoană, cu care încercam din răsputeri să stabilim o relație și astfel să ne simțim împliniți și fericiți. Problemele apăreau însă foarte rapid, deoarece erau foarte puține șanse ca și respectiva persoană să simtă același lucru față de noi, și chiar dacă accepta o relație intimă, diferențele interioare, de percepție și interpretare a realității, care constituiau ”esența” respectivei persoane se puteau adesea dovedi total ”incompatibile” cu ale noastre și astfel relația intra într-un impas și de cele mai multe ori se destrăma.

Mie personal nu mi se întâmplase să simt acea ”activare” și astfel starea de ”îndrăgostire” pe care o cântau rapsozii și care era preamărită și în societatea noastră, însă reușisem să identific câteva din criteriile la care ”reacționam” și încercam să nu las totul la bunul plac al acestor forțe iraționale. Realizasem fără nici un dubiu că nu îmi puteam ”impune” să plac pe cineva. Aceasta ori se întâmpla ori nu. Dar puteam ajunge să apreciez și să valorizez pe cei care îmi dovedeau prezența unor calități și caracteristici autentice și la care participarea lor era reală. Adică doar faptul că o fată arăta într-un anumit fel, care mie îmi apărea drept ”atrăgător” nu mi se părea suficient pentru ca eu să o pot considera o posibilă parteneră și să fac demersuri în această direcție, lucru care la marea majoritate a colegilor mei nu se întâmpla însă, aceștia fiind conduși doar de ”frumusețe”. Era suficient că se simțeau ”atrași” de respectiva persoană și astfel ”dorința-i gata”, fără să fie interesați de caracterul, personalitatea sau alte caracteristici interioare ale potențialilor partenere. Constatau ei un pic mai târziu, când era deja tardiv, că faptul că fata respectivă ”arăta într-un mare fel” nu le asigura și stabilitatea unei relații psiho-emoționale cu aceasta. Și că de fapt relația era ceva foarte complex în care atracția fizică era absolut indispensabilă, însă dacă era pusă pe primul plan și considerată suficientă, aveau să apară mari surprize. După mine mi se părea important ca, dincolo de această ”atracție” să cunosc omul, să îi observ reacțiile în diferite situații, să îi percep ”ființa interioară” și să realizez dacă o apreciez și îmi place, și acestea să fie, pe lângă modul în care arată respectiva persoană, criteriile esențiale care să mă ajute în apariția unei decizii sau alegeri legate de posibilitatea unei eventuale relații. La colegii mei adolescenți remarcasem că primordială era senzația, trăirea senzuală, fizică a interacțiunii, lucru care se solda adesea cu adevărate drame și decepții. Exista, am remarcat, o ”orbire” generată de dorința acută a experimentării, a cufundării în senzația ce apărea ca rezultat al interacțiunii fizice. Normal că cu toții ne doream să avem pentru noi ceea ce ne apărea drept ”frumos”, însă mă întrebasem tot mai des în ultima vreme, ce era cu adevărat ceea ce ne apărea drept ”frumos” și dacă aceste lucruri nu puteau suferi ”mutații”, așa cum se întâmplase la mine în cazul alimentelor ”respingătoare” și care ajunseseră, prin efort și forțarea unor modificări de percepție, să mi se pară ”apetisante”.

”Îmi amintesc de o vară fierbinte”, începu profesorul nostru, smulgându-mă din vâltoarea acestor gânduri, ”în care am simțit pentru prima dată cât de minunat este mirosul usturoiului”. ”Deși mie îmi plăcea teribil, soției mele îi apărea drept respingător și ”țărănesc”, așa că nu îl puteam consuma decât uneori, când mergeam în vizită pe la rudele care ne puneau pe masă câte un pește cu mămăligă. În acele zile eram singur prin curtea casei de la țară, trebăluind la niște butoaie de stejar care rămăseseră de cu iarnă în pivniță. Le scosesem cu mare greutate de acolo și încercam să le dau jos doagele ca să le desfac și să le etanșez. Gândurile îmi zburau aiurea și sudoarea îmi curgea continuu din sprâncene pe carnea galbenă a lemnului. Loviturile ciocanului se auzeau ritmice, până departe, spărgând liniștea salcâmilor ce se clătinau molatic în vântul ce abia adia. Timpul parcă încremenise odată cu cercul de foc al soarelui ce părea să topească totul. Respiram cu greutate, încercând să mă trag la umbra șopronului, în mirosul lucernei aproape uscate. Pătulul cu coceni era pe jumate plin și hotărâi să desfac câțiva ciucălăi păsăretului care se ascunsese pe unde apucase. Le-am împrospătat apa și răcoarea lichidului scos din găleata de tablă hodorogită îmi aduse un pic de energie în corpul leșinat. Mă gândii că la un moment dat trebuie să repar și fundul găleții, care începuse să piardă din ce în ce mai multă apă. Multe lucruri remarcasem în ultima vreme că trebuia să le tot fac la curte. Cumpărasem casa cu gândul că avea să fie un refugiu, o evadare care să ne umple de energie atunci când orașul ne-ar fi sufocat. Însă acum era tot timpul ceva de treabă, tot timpul ceva se strica, ceva nu mai mergea, și toate cereau o atenție imediată. Ajunsesem să prioritizez lucrurile care necesitau să fie făcute acum de cele care mai puteau funcționa și așa o vreme, evident fiind că cu cât ajungeam mai târziu la ele ar fi fost mai nasol. Mă simțeam tot timpul într-un carusel în care peticeam la repezeală ceea ce era mai urgent, fiind tot timpul într-o goană continuă.

Ridicai găleata care pierdea apă prin toate încheieturile și mi-o turnai în cap. Senzația bruscă de răcoare mă invadă și pentru o clipă auzii micul susur al vântului prin frunzele pomilor care își întindeau lacomi crengile spre lumina orbitoare ce cădea din înalt. Auzii și niște pași ușori care păreau să se oprească lângă poartă. Mă gândii că venise vreo babă din sat să îmi ceară ceva ”cu împrumut”, și că o să ducă peste tot vestea că îmi turnam apă în cap ca haiducii. Mă scuturai de apa acum călduță și privii spre gardul de scândură. Remarcai nișe pete colorate printre leațuri și încercai să îmi limpezesc privirea. ”Conașule, conașule…” auzii ca prin ceață. Aerul tremura de căldură și pentru câteva momente nu putui decât să urmez inflexiunile dulci ale vocii tinere care venea dinspre culorile țipătoare. Mă îndreptai spre gard și pe măsură ce mă apropiam de poartă reușii să disting o mică țigăncușă ce părea o păpușă supradimensionată în zecile de fuste multicolore în care era bine încinsă, de ziceai că avea nevoie să fure un tractor pe care să îl ascundă dedesubt. ”Nu te supăra, conașule, nu ai cumva de vânzare o leacă de sare?” Privii mai cu atenție la fața ”bronzată” a fetei. Nu era deloc mică, era chiar o femeie în toată firea, dar sub basmalele pe care le avea în cap îmi crease impresia greșită de adolescentă. Ochii verzi contrastau puternic cu maroul neted al pielii și sprâncenele groase acopereau parcă cu mânie un obraz dulce, cu contururi fine ce se continuau cu o gură roșie și un gât fin ce se pierdea în decolteul ce arăta un piept mai mult decât generos, plinătatea sânilor rotunzi părând să ceară o eliberare urgentă din strânsoarea șnururilor strânse prea tare în borangicul iei cu motive populare. Rămasei încremenit, absorbind cu ochii, cu gura și cu urechile tot ceea ce venea dinspre poartă. Fata remarcă imediat starea în care mă aflam și aplecându-se, mă întrebă repede. ”Sau poate conașul ar vrea să cumpere niște oale? Am cele mai bune oale de vânzare! Și foarte ieftine. Din cel mai bun inox. Ar dori conașul să le vadă?” ”Da…, bâigui”. Încercam să îmi fac blestematul de creier să pornească, să producă și altceva decât valuri de fierbințeală care îmi coborau spre vintrele care brusc păreau mai calde decât suprafața soarelui. Lumina mă lovea continuu în cap și mă simțeam mai amețit cu fiecare clipă ce trecea. Degetele începuseră să mă furnice și nu mă puteam gândi decât la cum îi strângeam carnea elastică a sânilor și îi frământam trupul ca trestia ce acum era ascuns îndărătul cârpelor mototolite. Doream să îi ating fața cu buzele și să mă cufund în frumusețea corpului său. Ochii sprințari bătură căutături piezișe prin toată curtea, înregistrând fiecare detaliu. Mă gândii că cel mai probabil putea să mă fure cu totul dar chit dacă îmi mai păsa de așa ceva atunci.  De fapt am realizat cu jale că nu îmi păsa de nimic altceva decât să fiu cât mai aproape de țigăncușa care începuse să îmi arunce priviri piezișe și să caute un loc unde să lase sarsanalele pline de oale, care clincăiră cu toatele atunci când fură aruncate pe podeaua bucătărie unde mă urmase. Le lăsă în plata Domnului și cu mișcări ușoare, de felină, se apropie de mine. Inima îmi bătu ca orologiul cel bătrân din vârful clopotniței și gura mi se deschise căutând lacomă o urmă de aer care veni fierbinte dintre buzele ei ce tremurară nițel când nările se lărgiră adulmecându-mă ca pe o pradă paralizată. Un miros greu de cenușă și de foc de leme mă învălui atunci când ia se lipi de pieptul meu și sânii se urcară striviți. Imaginea mă făcu să bat puternic din pleoape și am privit nemișcat cum fiara sălbatecă mă amușină îndelung, mușcându-mă din când în când de buze și de față. Își scoase hainele cu încetineală, iar când ajunse la fustele colorate mi-a înflorit un mic zâmbet în colțul gurii, deoarece mi-a fost greu să nu mă duc cu gândul la celebra scenă cinematografică de la râu a lui Kusturica. Dar, surprinzător, ieși din ele mult mai rapid și acestea căzură mototol, un maldăr viu colorat ce contrasta puternic cu arămiul neted al pielii ei fine, ce se apropie și se lipi de corpul meu tremurând. Mă ajută să ies din strânsoarea hainelor mele și o încolăcii cu brațele într-o strânsoare în care încercai să îi gust buzele cărnoase și limba ce începuse să îmi desfacă propriile mele buze. Mă cufundai în aerul amețitor al respirației ei și mâinile începură să îi frământe trupul neted și tânăr. Sângele îmi invada ochii și singurul gând pe care îl mai puteam percepe era că îmi doream nespus să mă cufund în adâncurile trupului său. Nu mai știu cum ajuns pe cea mai apropiată laviță unde m-am prăbușit fără să mai simt nimic altceva decât căldura coapselor ei care mă primiră ajutându-mă să îmi găsesc liniștea când m-am opintit intrând dintr-o singură smucitură în adâncul ei. Fata gemu ușor când mintea mea primi primele senzațiile ce urcară pe traseele supraîncărcate ale nervilor ce începuseră să cedeze sub intensitatea trăirilor. Nu mă mai interesa absolut nimic pe această lume decât intrarea continuă și dementă în adâncul ei, în timp ce îi sorbeam cu totul frumusețea corpului divin. Eram doar în acea unică clipă și mă cufundai în ochii primitori ce mă urmăreau cu înțelegere și o blândețe care mă făcu să mă rușinez pentru o clipă. Dar nu îmi mai puteam opri iureșul mișcărilor care parcă încercau să o rupă în două, ca loviturile ritmice ale unor talazuri ce se sparg cu greutate de malul stâncos, și se retrag pentru o clipă pentru a reveni cu o putere înzecită. Am dispărut în acea îmbrățișare și am simțit pentru o clipă că ne dizolvasem unul în altul pentru a deveni o parte a aerului și a mirosului de fum ce se amestecase cu sunetele satului și pulsul Vieții.

Când m-am trezit întins pe laviță, cu corpul gol, dogorind, am reușit să discern de afară zgomotele tălăngilor văcuțelor ce se întorceau de la păscut.  Am pipăit pe lângă mine dar nu am găsit absolut nimic. Fata dispăruse ca fumul care îmi umpluse camera de un miros greu, aproape de nerespirat. Am deschis geamurile remarcând pe masă câteva din oalele pe care țigăncușa le târâia după ea prin praful drumului. Un cadou de rămas bun? Ceva care să îmi amintească de ea și de ceea ce se întâmplase? Sau ceva care să mă poată justifica atunci când ai mei se vor fi întors și era posibil să afle de prin vecini că fusese pe aici? Începusem să pot raționa și încet mă umpleam de o groază tot mai insiduoasă. Totul mi se părea absurd și lipsit de sens. O frică întunecată începu să crească din adâncurile unde cu câteva clipe în urmă nu fusese decât atracție și dorință. Mă gândii că fata cel mai posibil se culcase cu mai mulți parteneri înainte și habar nu aveam dacă nu cumva îmi ”pasase” ceva. Apoi mirosul insuportabil de fum și de lemn ars umpluse toată casa și nevasta mea trebuia să apară. Nu știam ce naiba să fac mai întâi, de ce anume să mă ocup. Acum, la rece, totul mi se părea o mare prostie, o eroare pe care aveam să o regret amarnic. Regretele deja mă inundau și chipul drag al celei care îmi era alături de când porniserăm amândoi pe drumul vieții părea să se îndepărteze. Îl trasei cu disperare înapoi în mintea mea și am încercat să gândesc mai departe. Întrebările se învolburară cu furie și am deschis gura trăgând cu disperare în piept aerul de acum molatic al înserării. De ce? De ce? Sunetele reverberau în timpanele mele și mă loveau, cu fiecare întoarcere fiind și mai puternice și mai greu de suportat. Nu puteam găsi nicio explicație logică, rațională pentru prostia pe care tocmai o făcusem. Riscam să pierd propria sănătate, să îi pun pe cei dragi în pericol, să risc destrămarea familiei mele și a tot ceea ce construisem cu sudoare atâția ani. Mă simțeam murdar și nevolnic, fără să pot înțelege cum de se putuseră întâmpla toate acestea. Mirosul greu de fum îmi înțepă din nou nările și hotărâi ca mai întâi de toate să caut să scap de această pecete a păcatului meu. Am deschis larg toate geamurile și am căutat prin grădină frunze de mentă sălbatecă. Am găsit și câteva fire de busuioc pe care l-am mărunțit rapid și l-am aruncat prin toate colțurile casei. Lucrurile păreau un pic mai bune dar încă eram departe de ceea ce ar fi trebuit să fie. Am smuls rapid toate așternuturile și m-am repezit la baie unde m-am spălat îndelung, frecându-mă cu putere, parcă încercând în mod magic să șterg toate urmele trecutului. Am săpunit bine și țoalele gândindu-mă să spun că s-a vărsat ceva pe ele, altfel nevasta ar fi intrat la mari bănuieli văzând cât de harnic m-am făcut, așa brusc, peste noapte. Pe măsură ce trecea timpul cu atât mai puțin plauzibile mi se păreau toate explicațiile pe care le inventasem ca să ”aranjez” situația. Deja păream un condamnat ce își așteaptă de acum execuția, rugându-se ca totul să se întâmple de acum mai repede ca să scape de amara și insuportabila tensiune.

Când sunetul portiței îmi zgârie timpanele inima o porni nebunește. Cu greu m-am ridicat și am ieșit afară. Îmi era greu să mă uit spre chipul curat al soției mele, care venea parcă plutind spre mine. Mă îmbrățișă cu putere și apoi păru că alungă un țânțar imaginar cu un gest smucit. Vântură mâna de mai multe ori și mă întrebă privind cu gingășie în ochii mei de unde tot acel miros care părea să dea jos chiar pereții casei. I-am spus cu un glas gâtuit că țața Safta adusese niște pește prins de pe baltă și nu m-am putut abține și am mâncat cu mult usturoi și mare poftă. ”Ți-am păstrat și ție”, spusei grăbit, abia putând să arunc o privire de câine bătut spre silueta zveltă a nevestei. ”Vrei să încerci?”, ”Deși știu că nu poți suporta mirosul poți lua câteva îmbucături numai de poftă”. ”Bine” am auzit glasul suav al ființei care am realizat din nou, parcă cu alți ochi, cât îmi era de dragă. M-am repezit cu disperare la cratițe și am aprins focul și am început să zdrobesc cățeii de usturoi cu clănțăul de parcă viața mea depindea de finețea sucului galben întrețesut de fibrele lemnoase înțepătoare. Când a intrat în bucătărie, acum schimbată de hainele de drum, ochii îi căzură pe oalele argintii. M-am repezit să îi spun povestea apariției lor, dar ea, calmă și zâmbind șăgalnic, se întoarse spre mine și îmi spuse ”A, văd că buna mea prietenă, Marilena, a trecut deja pe aici…” Am încremenit cu bucata de pâine în mână, pe care tocmai o tăiasem ca să o așez lângă tacâmurile ”cele bune”, de argint. ”Da” continuă ea, așezându-se și apucând relaxată și parcă foarte concentrată o bucată din peștele pe care reușisem cu mare dificultate să îl găsesc de cu seară. ”Nu ți-am povestit până acum despre unele aspecte ale vieții mele de dinainte de a mă cunoaște, pentru că nu am crezut că ești încă pregătit.” M-am așezat încet pe scaunul de lemn masiv, privind un pic năucit la chipul fin și drăgălaș al tinerei mele partenere de viață. Nu eram de mult timp împreună, pentru că abia reușisem să prind postul de asistent la universitate, dar o știam de multă vreme. O remarcasem încă de la începutul facultății, o floare fină și timidă, plină de grație și delicatețe. Mergeam adesea la cursuri unde remarcam că nu se amesteca cu grupurile gălăgioase ale băieților ”răi” care căutau să impresioneze tot ce avea sâni și fuste. Se uita sfios spre mine câteodată și mă amuzau încercările acelor ”macho” de a o atrage la o serată ”dansantă”, pe care le refuza politicos dar ferm. Eram și eu un timid irecuperabil dar am fost imediat atras de delicatețea ei și de aerul ușor aerian al copilei de la țară ce scăpase pentru prima dată de ochiul atent al părinților, însă nu dorea să renunțe cu ușurință la principiile frumoase pe care o educație sănătoasă i le transmisese. Am început să interacționăm la cursuri și inteligența ei nativă începea să fie remarcată chiar și către cei mai exigenți profesori, iar ”duelurile” noastre verbale din timpul seminariilor ne-au apropiat și treptat, în luni și luni am început să ne apropiem și să creăm o legătură personală, în care să ne cunoaștem din ce în ce mai bine. Am așteptat ca ea să îmi permită și o apropiere fizică, deși corpul ei părea copt și gata pentru a trăi etapa firească a maturității. Însă îmi era evident că mintea ei era încă plăpândă și sufletul ei dulce, sensibil și delicat avea o mare nevoie de o apropiere lină, care să îi permită o adaptare treptată și care să evite orice șoc brusc, care să o influențeze dramatic. Îmi părea o floare dulce și fragilă și începusem să îmi doresc din toată inima să fiu eu acela care să o protejeze de toată răutatea și duritatea acestei vieți. După un an de plimbări pe sub teii seculari ai lui Eminescu am reușit, cu mari emoții, să îi pot ține în palmă degetele fine pentru mai mult de o clipă. I-am simțit ezitarea de căprioară dar m-am bucurat enorm când și-a înfrânt gestul de retragere. Însemna că în inima ei se lupta să biruie tendința naturală spre puritate a tinerei copile și să o înlocuiască cu impulsurile mai brute, aspre, dar totuși firești la vârsta noastră, spre carnalitate. Poate simțea că meritam acest loc special în viața ei, loc pe care mi-l doream din toată inima. Deja la cursuri începusem să visez cu ochii deschiși la momentul în care puteam să dezvelesc acea delicatețe neatinsă a trupului feciorelnic și să descopăr împreună cu ea fiorii pe alocuri nerușinați ai trupurilor noastre. Chiar și Sfinții Părinți spuneau fără echivoc că atunci când există puritate în inimă și dorința sinceră de a fi pe vecie cu aleasa inimii tale, legătura oamenilor, binecuvântată de sfânta taină a cununiei, era dragă chiar și în ochii Domnului, primind întreaga și deplina aprobare a societății. Nu am abordat subiecte indecente în discuțiile noastre de teamă să nu o rănesc și să forțez o coacere pe care o doream naturală, o înflorire pe care ființa ei o merita din plin, deoarece respira o curățenie și delicatețe pe care nu o mai întâlnisem niciodată la niciuna din colegele mele de generație. O feminitate aparte izvora din gingașa ei ființă și inima mi se umplea de bucurie când o vedeam și când reușeam să o văd, chiar și pentru scurt timp, după cursuri, ca să ne plimbăm împreună prin parcul încărcat de viață și să privim zâmbind la copiii de toate vârstele care se jucau pe aleile încărcate de verdeață sau lângă trunchiurile noduroase ale copacilor. Îi priveam cu amuzament și când privirile ni se intersectau păream că discern la ea promisiunea unei vieți frumoase într-o familie împlinită, în care curățenia sufletească și grația ei să se împletească cu calitățile unei gospodine și ale unei mame devotate. Mi s-a părut, la un moment dat, spre sfârșitul facultății, că relația noastră evoluase suficient și într-o excursie la munte pe care am organizat-o special pentru ca să ne putem desprinde la un moment dat din grupul nostru gălăgios de tovarăși și să îi propun, cu un glas tremurat, să mă însoțească în marea călătorie a vieții. Acceptul ei mi-a umplut inima de bucurie și peste jumătate de an părinții mei ne-au ajutat să facem nunta și de atunci viața noastră cursese destul de lin, în făgașul cunoscut, până la această blestemată zi, în care simțeam că greșisem cu cerul și cu pământul și mă rugam tuturor sfinților și bunului Dumnezeu să mă ajute să trec cu bine de aceste clipe ca minunata mea familie să nu se destrame sub povara păcatului meu, pe care poate aveam ulterior, într-o bună zi, să îl înțeleg dacă nu voi fi reușit între timp să îl fi uitat cu totul. Îmi doream să îl fi uitat deja, așa cum uitasem primii ani de viață și neagra uitare să îl învăluie cu mantia sa ocrotitoare, lăsându-mi sufletul să se vindece prin pocăință și penitență.

”Am cunoscut-o pe Marilena la internatul liceului, fiind colege de cameră”, continuă soția mea, privind parcă duios, cu ochii minții, într-un trecut îndepărtat. ”Deși era țigancă, și puțea îngrozitor, de ziceai că acum s-a ridicat din cenușa încă caldă a focului și din tăciunii cu care își fac vrăjile, acest lucru nu mă deranja așa cum se întâmpla cu celelalte colege ale noastre, care o izolau și o ponegreau, așa că ne-am apropiat destul de repede. Și ea fusese adusă acolo de părinții care o voiau ”educată”, ieșită din lumea de mizerie în care glodul și balega de vacă erau singurele noastre realități, pe lângă țuica arzătoare și munca abrutizantă la câmp. Părinții noștri ne doreau ieșite din lumea care pe ei îi încovoiase, ne doreau o viață ”mai bună”, în care să ne ”câștigăm pâinea” mai ușor, prin munca intelectului, care presupune rezultate mai bine plătite și condiții peste cele asigurate de ”coada vacii”. Așa că ne aduseseră, cu greutate, la internat, ca să putem învăța și să ne croim o viață curată, departe de lumea ternă și dureroasă a celor ce trudesc cu cârca, zi lumină, pentru ca domnii de la oraș să aibă ”de toate”.

Marilena m-a surprins cu vioiciunea și pofta sa de viață și deși la început am fost destul de reticentă, am observat că rezonam în foarte multe aspecte așa că ușor ușor am devenit apropiate și confidente. Se încăiera ușor cu celelalte fete dar pe mine mă proteja și am înțeles că două ostracizate, așa cum eram noi, aveau să fie mult mai bine împreună decât fiecare pentru sine așa că am acceptat prietenia micii reptile ce mușca pe toată lumea. M-a surprins într-o zi după ce luasem o notă mică la geografie unde eram terorizată de mulțimea nesfârșită a centrelor de extracție a diverselor minerale și alte cretinătăți inutile și începusem să mă frec ușor între picioare ca să îmi mai diminuez stresul. Observasem încă de mică că frecatul pubisului de plapuma strânsă ferm între coapse sau chiar folosirea degetelor în aceeași zonă îmi provoca niște senzații nemaipomenite care în plus mă linișteau foarte mult atunci când mama țipa isteric prin casă, ori din cauză că tata iar venise beat acasă ori că una din pisici intrase ”prin efracție” și acum trebuia să frece iar la nesfârșit covoarele și mochetele de altfel sclipitoare. Am realizat încă de atunci că era ceva în neregulă cu mama care acorda mult prea multă atenție curățeniei și ne acorda atenție doar atunci când ”avea de ce să fie mândră” de mine, adică atunci când, într-o formă sau alta primeam diverse laude de la adulții cu care intram în contact, ori că era vorba de comportamentul ”ireproșabil” din afara casei ori de notele pe care le luam la școală. Mi se spusese de nenumărate ori că aceasta era singura mea șansă deși nu pricepeam la ce se referea mama cu ”șansa” căci nu mă vedeam presată de nici un factor exterior la performanță și la urma urmei eram niște copilași care oricum erau recompensați cu celebra ”coroniță” în masă, pentru ”încurajare”. Așa că începusem să folosesc respectiva metodă de fiecare dată când mama se certa cu tata și răcneau unul la altul până aproape cădea tencuiala de pe pereți, apoi tata pleca la bunica, care locuia într-un mic sat vecin cu al nostru și nu mai venea decât după săptămâni întregi de absență, când mama mă lăsa la vecina și pleca să ”îl aducă acasă”. Pe măsură ce creșteam regulile deveniseră din ce în ce mai stricte și înțelesesem că valoarea supremă în casă era ”curățenia” și ”buna rânduială”, așa că, ca să îi fac pe plac mamei, eram  foarte ordonată și îngrijită, și mă simțeam extrem de bucuroasă, chiar fericită atunci când mă ”lăuda” pentru notele maxime ”pe linie” și pentru abnegația cu care mențineam casa. În ciclul gimnazial începusem să particip la marea majoritate a olimpiadelor și profesorii mă iubeau, chiar dacă ocazional mai mă loveam de unele accese de gelozie ale colegilor mei, care însă îmi acordaseră un statut privilegiat ca șefă a clasei. Pe măsură ce trupul mi se înălța am observat că băieții încercau din ce în ce mai mult să îmi intre în grații și să mă atingă cu orice pretext, iar atingerea de mine părea să le aducă o multitudine de senzații extrem de plăcute, care, de ce să nu recunosc, îmi aduceau și mie niște fiori interesanți, însă fusesem deja instruită de mama despre un comportament ”adecvat” așa că respingeam ”in corpore” orice încercare de apropiere fizică.

Normal că am ascuns cu grijă toate acestea de părinți și de colegii de la școală, pentru că știam că prima suspiciune avea să însemne nu doar încetarea tuturor lucrurilor care ne aduceau atâta fericire, cât și repercursiuni severe pe toate planurile, de care evident niciunul dintre noi nu avea chef. Așa că am dezvoltat o ”dublă personalitate” adică în timpul zilei și în spațiile ”publice” păream niște străini, care interacționau atât cât le permiteau ”uzanțele” sociale, iar în ”intimitate” ne permiteam să ne exprimăm plenar și fără nici un fel de inhibiții, teamă sau frică. Acest lucru m-a făcut să fiu extrem de pricepută la ”actorie”, adică acolo unde se cerea să ”mimez” o altă personalitate, pe care toată lumea să o perceapă ca fiind reală și care să ”ascundă” ceea ce credeam și ceea ce eram de fapt. După ceva vreme puteam jongla destul de ușor cu aceste ”măști”, pe care ajunsesem să le cred chiar eu însămi drept adevărate, ne mai zicând de faptul că nimeni niciodată nu a bănuit absolut nimic din ceea ce se întâmpla în timpul pregătirii noastre pentru olimpiade.

Venirea la liceu și la oraș m-a aruncat într-o depresie destul de severă pentru că remarcasem că aveam nevoie cu adevărat de toate acele senzații și ceea ce eram în stare să îmi produc cu propria mână era complet insuficient pentru mine. Cenușiul zilelor în școala anostă era spart astfel de relația aceasta a noastră și când la un moment dat Marilena mi-a spus că ar fi interesant să experimentăm ceva interacțiuni și cu băieții am fost mai mult decât bucuroasă, ”joculețele” noastre atingând un nou nivel atunci când interacționam în camera din cămin și ”aprindeam” pe băieți cu săruturile și mângâierile noastre ca apoi să îi lăsăm să facă cam tot ce le trecea din cap cu noi și atunci când le solicitam să schimbăm partenerii aveau un mic șoc, însă treceau destul de repede peste și totul se sfârșea într-un val comun de plăcere și fericire. Aveam noroc că Marilena era tare frumușică și avea un ”vino-n-coa” care ne ușura foarte mult demersurile de ”agățare” a partenerilor, ea având ”misiunea” de a ”racola” pe cei cărora nasul său îi indica ca fiind cei mai potriviți pentru nevoile noastre. Și într-adevăr, era foarte bună la acest lucru. Avea ”stofă”, cum se spune.

Cu unii dintre ei am experimentat și interacțiuni simultane, în diverse forme, după ce ne asiguram că niciunul nu avea să ne facă vreo ”scenă” emoțională sau să ne ”toarne” la direcțiune. Nu am reușit să mă simt niciodată atrasă atât de mult de un singur băiat sau fată încât să simt că merită să reduc din aceste interacțiuni care îmi aduceau atâta plăcere și satisfacție, deși a trebuit să recunosc la un moment dat că erau cam anoste și destul de repetitive. La un moment dat am realizat că cumva mintea mea se ”maturizase”, găsind tot mai puțină satisfacție în interacțiunea fizică. Atinsesem o limită și clar mă îndreptam spre o ”criză”. Care nu a întârziat să apară după bacalaureat, pentru că familia mea mă vroia acum la facultate și astfel am pierdut contactul cu Marilena, care s-a întors în satul de unde plecase, deoarece a ratat intrarea la medicină. Am întâlnit-o în timpul unei zile de practică la obstetrică, unde venise cu niște probleme cauzate de soțul care o cam brusca și o bătea. Fusese impus de familie, ca o consecință ”firească” a eșuării în zona ”învățatului”, și acum era nevoită să bată drumurile ca să vândă, așa cum era tradiția la neamul ei de când se știau, oale și țoale.

Așa m-am gândit că ar fi fost interesantă și o întâlnire cu tine, pentru că evident că mariajul nostru se află într-un mare impas, pentru că cel mai probabil ai remarcat și tu că nu am niciodată orgasm cu tine și am obosit să mă prefac că îmi pace și deși țin foarte mult la tine nu mai puteam continua așa multă vreme. Am rugat-o așadar să îți ”vândă” niște oale și astfel să putem avea această discuție mai ”serioasă”, poate prima de acest fel din viața noastră ca și cuplu.”

Henry & June (1990)

Un film de forță, ce surprinde atracția exercitată de valorizarea capacităților intelectuale și puterea acesteia în declanșarea comportamentelor ”de iubire”.

June este căsătorită cu soțul ei tânăr care trebuie să tragă serios de ea pentru a-și împlini ”obligațiile conjugale” de care ea însă se achită fără să îi dea neapărat senzația că o face din obligație. Are un stil și un farmec aparte prin care amână împlinirea așteptărilor bărbatului care realizează, atunci când se întâlnesc cu un ”proscris genial” în persoana scriitorului Henry Miller, că în ciuda acum evidentei atracții pe care soția sa o resimte față de bărbatul mai în vârstă, nu va putea renunța în niciun fel la relația cu ea.

Jocul dependenței emoționale se încinge atunci când după etapa ”vă iubesc pe amândoi”, June o cunoaște și pe soția isterică a lui Henry, venită din America pentru a-i verifica acestuia fidelitatea sexuală și emoțională. Între cele două femei se generează o puternică atracție, June văzând în femeia mai puternică același pattern care o activează continuu și anume forța unui intelect și a unei personalități ”atipice”, nesupusă regulilor sociale și îngrădirilor comune pe care le disprețuiește însă cărora nu are puterea să li se opună. ”Threesome” devine ”foursome” și bucuria interacțiunilor celor două cupluri se oprește doar în momentul în care soția americană face o ”ciudată” criză de identitate, atunci când ”realizează” că ”iubitul său soț” îndrăznise să întrețină raporturi sexuale cu micuța admiratoare fără aprobarea și știrea sa, înainte de a se fi înființat în Europa.

Forțele psiho-emoționale puse în joc fac ca fiecare personaj să continue propria sa poveste ”absurdă” și ”lipsită de control”, ceea ce angrenează pe toți într-o spirală a decadenței psihice și a ”eternelor fugi și reîntoarceri” care caracterizează orice relație ”normală” ce aparține registrului firesc de desfășurare a vieții, regizorul reușind să ne pună la dispoziție o perspectivă de ansamblu asupra modului în care fiecare acoperă cu poleiala sentimentelor evidenta poveste tristă a dependențelor, agățărilor și fixațiilor omenești.

Un film în care psihologia și arta se îmbină într-un mod distins, purtând patena excelentă și matură a unui cunoscător autentic al profunzimilor sufletului omenesc.