Este adevărat că noi, mamele, ne traumatizăm copiii?

Shutterstock

Multe din mamele care vin în terapie personală ajung speriate. Uneori disociate. În fight, flight ori freeze. Pline de frică și cu un sentiment puternic că au greșit și că nu mai pot să repare ce au stricat.
Și e firesc să fie așa, mai ales într-un context în care:

Multe dintre noi, încă de mici, am fost învățate că „alții” știu mai bine, obișnuindu-ne astfel să ne ignorăm intuiția și, implicit, după ce am devenit mame, instinctul matern;
Suntem bombardate din toate părțile de informații legate de viața perfectă de familie pe care cu toții „ar TREBUI” să o avem, de postări pe social media cu femei care fac ca lucrurile să pară extrem de simple, trec prin greutăți cu zâmbetul pe buze și pline de energie mereu, făcând ca viața cu un copil să pară ușoară și împlinitoare;
Cuvântul „traumă” este folosit cu o prea mare ușurință în contexte mai aproape de normalitate uneori decât de traumă;
Avem acces la informații abundente despre traumă, ceea ce este un lucru minunat, însă să nu uităm totuși de rata îngrijorător de mare de analfabetism funcțional; am senzația uneori că, în orice parte aș privi, toată lumea vorbește despre traumă, traumatizare, suntem un popor traumatizat și discutăm despre asta pe de-o parte foarte natural, însă ca și cum ar fi ceva rău – e la modă să fii traumatizat, însă groaznic în același timp, lucru care poate genera panică și frică;
Grupurile de mămici abundă în întrebări legate de sfaturi de parenting, de creșterea și educarea copiilor, iar cel mai îngrijorător este faptul că toate aceste întrebări primesc și răspunsuri, fără a lua, evident, în considerare contextul (pe care, bineînțeles, nu ai cum să îl afli dintr-o postare pe Facebook și care, în 98% din cazuri, face diferența);
Informațiile contradictorii pe care o mamă le acumulează, în legătură cu întrebările și temerile pe care le are – lucru care intensifică sentimentul de frică și distresul care apare din senzația de pierdere a controlului;
Multe din acțiunile mamelor vin dintr-un puternic sentiment de frică și vinovăție (în opoziție cu acțiunile dintr-o energie de iubire, grijă, conexiune) în relație cu copilul. Dintr-o teamă permanentă că vom traumatiza pe viață copilul, că îl „stricăm” și că nu mai poate fi „reparat”.

Și simt că este foarte mare nevoie să fac o clarificare:

În primul rând, fără intenția de a supăra pe nimeni, cred că frica este un instrument de marketing foarte puternic: „Cumpără ACUM, altfel vei rata oferta extraordinară! Doar ACUM vei beneficia de cel mai bun preț de pe piață”- aceasta este frica la gândul că NICIODATĂ nu vei mai avea ocazia să îndrepți lucrurile, odată ce ai greșit. Și multe din ofertele de produse sau servicii pentru părinți se bazează pe frică.

În al doilea rând, nu cred că există om care să fi rămas netraumatizat sau care să plece din viața aceasta vindecat de toate traumele sale. Fiindcă trauma, prin definiție, este modalitatea în care fiecare dintre noi reacționăm la evenimentul cu potențial traumatic, și nu evenimentul în sine.

Acesta este și motivul pentru care două persoane care trec prin exact același eveniment (un accident de mașină, spre exemplu), vor reacționa diferit – una va avea atacuri de panică de fiecare dată când se gândește că urcă într-o mașină, iar pentru cea de-a doua, amintirea accidentului nu reprezintă decât o amintire neplăcută și, poate, dureroasă.

Capacitatea de adaptare

Este important să știm că avem capacitatea de a ne adapta – unii mai mult, alții mai puțin – însă este important să ne cultivăm această abilitate de adaptare. După cum a spus Darwin:

„Nu specia cea mai puternică supraviețuiește, nici cea mai inteligentă, ci aceea care se adaptează cel mai bine la schimbări.”

Creierele noastre au deja această capacitate înnăscută, însă este esențial ca noi să o hrănim, să o cultivăm – în noi și în copiii noștri. Există dovezi științifice care arată că, chiar și creierele celor mai traumatizate persoane se pot recupera, într-un mediu de continere, siguranță, compasiune și iubire.

În cartea sa – „Băiatul care a fost crescut ca un câine” – dr. Bruce Perry explică ce se întâmplă cu creierul copiilor când sunt expuși la stres extrem și măsurile uluitoare care pot fi aplicate pentru a le ușura durerea și pentru a-i ajuta să se dezvolte în viitori adulți sănătoși.

Totuși, aplicând principiul „mai bine previi decât să tratezi”, consider că este important, bineînțeles, să ne preocupe într-o anumită măsură evitarea evenimentelor cu potențial traumatic cât copiii noștri sunt mici. Însă ce încerc să spun este faptul că adesea, atunci când acționăm din frică sau spaimă, șansele ca mai degrabă să ne traumatizăm sau să ne deconectăm de copiii noștri cresc.

Sistemul nervos al unui copil dorește, în general, să știe:

Sunt în siguranță?
Îmi oferă siguranță persoanele din jurul meu?
Este lumea un loc sigur pentru mine?

Dacă răspunsul la întrebările de mai sus este „nu” mult prea frecvent, în acest context se dezvoltă trauma.

Ce putem face în calitate de părinți?

Să oferim copilului un mediu stabil, de siguranță și continere. Acțiunile noastre să plece din iubire (nu din frică), chiar și atunci când punem limite – apropo de „cum punem copiilor noștri limite sănătoase, cu blândețe?” – șansele să reușim să facem acest lucru atunci când sistemul nostru nervos (al mamelor) este înghețat în fight, flight sau freeze scad dramatic.

Cum putem face asta?

Lucrând în primul rând cu noi înșine.
Forând în adâncul experiențelor noastre traumatice sau mai puțin traumatice.
Disecând și analizând motivele care stau în spatele acțiunilor și deciziilor pe care le luăm.

Și asigurându-ne că toate cele de mai sus nu vin dintr-un sistem nervos traumatizat. Iar dacă este așa, să ne ocupăm de el să îl facem bine, înainte de a pune în sarcina copiilor noștri responsabilitatea de a „fi cuminți” sau de a „performa conform așteptărilor” atunci când noi nu le oferim un mediu potrivit să poată face asta.

Iar vindecarea noastră este posibilă tot într-un astfel de mediu, alături de un terapeut blând, conținător, care lucrează cu el însuși, care oferă spațiu și libertate, dar în același timp repere și ghidaj.

Care te ține de mână cu atenție și înțelegere, exact așa cum ai nevoie pentru a te simți în siguranță să îți descoperi adevărata identitate.

Dacă ești mamă și dorești o primă ședință gratuită de psihoterapie, te invit să discutăm.