16 momente ale copilariei

12 luni: inceputul autonomiei
Copilul se deplaseaza singur. Incepe sa aiba notiunea teritoriului propriu, un spatiu vital in care strainii nu sunt deloc bineveniti. O simpla privire a vreunui vecin, chiar daca bine intentionat, poate provoca o criza de isterie fara sfarsit.

Aceste prime semne de independenta se pot manifesta adesea printr-o rezistenta feroce. „Uneori avem impresia ca suntem parintii unui mic monstru, al unui viitor copil rasfatat.“ Nici vorba!

Aceste accese de autonomie sunt cat se poate de normale, pentru ca acest comportament, uneori excesiv, demonstreaza ca micutul isi testeaza propriile limite, in vazul tuturor. In caz contrar, daca e mult prea docil, va sfarsi prin a se revolta, iar acesta este un risc mult prea dur pentru parinti… Povestea de dragoste a primului an de viata s-a sfarsit, lucru care, chiar daca le intristeaza si le nelinisteste pe mame, reprezinta o evolutie reala pentru copil.

15 luni: explorarea limitelor
Este o varsta in care miscarea si libertatea sunt predominante. Dar pentru ca explorarea lumii sa nu se transforme intr-o catastrofa, bebe incepe sa aiba nevoie sa fie disciplinat!

De aici, si crizele lui de isterie, refuzurile incapatanate, furiile. Chiar daca sunt jenante pentru parinti, sunt totusi normale! De fapt, copilul se imparte intre doua dorinte contradictorii: dependenta si independenta. Trebuie sa-l provocati sa rezolve el insusi acest conflict interior.

18 luni: opozitia sistematica
Pentru parinti, copilul devine incontrolabil: se opune constant la tot ceea ce spun sau fac, il ia pe „nu“ in brate fara sa mai astepte sa vada despre ce e vorba, se agita si se infurie din ce in ce mai des. „Nu ne mai asculta, ne provoaca fara incetare, ne testeaza pana la punctul in care ne infurie si ne epuizeaza“.

Acest comportament de opozitie il ajuta pe copil sa-si defineasca propria independenta. Dar el stie la fel de bine sa fie afectuos si cooperant: isi testeaza sentimentele pozitive si negative deopotriva, etapa extrem de importanta pentru el. Normal! De fapt, copilul se imparte intre doua tendinte contradictorii: dependenta si independenta. Rezolvarea vine de la sine, un pic mai tarziu.

2 ani: imitarea
Copilul se joaca imitand: cu papusile, cu masinutele sau cuburile, intra in faza jocului simbolic, cel care ii pune in evidenta, concomitent, capacitatea de a asimila, de a reproduce lumea inconjuratoare si de a-i imita pe membrii familiei. Un baietel merge si sta in picioare la fel ca tatal lui, iar o fetita zambeste si vorbeste la fel ca mama. Manipuleaza obiectele cu o dexteritate si o delicatete din ce in ce mai pronuntate si formeaza fraze intregi, cu tot cu adjective.

3 ani: imaginatia
Copilul devine intr-atat de linistit si de cooperant, incat nici parintilor nu le vine sa creada. Imaginatia lui se dezvolta: inventeaza scenarii si, mai ales, daca este primul copil, personaje si prieteni. Acesti companioni imaginari sunt dotati cu puteri magice si pot face tot felul de lucruri interzise, pot experimenta in locul copilului. Parintii trebuie sa respecte natura personala a acestor inventii, pentru ca altfel ele risca sa-si piarda rapid caracterul magic.

4 ani: identificarea
„Se poarta ca si cand n-as fi acolo. Dar, imediat ce intra tatal ei, incepe sa se agite si sa se poarte ca si cand ar fi iubitul ei!“ Asa vorbesc mamele despre fetitele lor. Nasterea unei oarecare gelozii intre parinti este un moment dur. Dar trebuie sa stiti ca, intr-o luna, copilul poate sa schimbe tabara si sa se apropie mai mult de mama, ignorandu-si tatal. Brazelton foloseste termenul de „faza economica“: copilul are nevoie sa se proiecteze in fiecare dintre parintii lui, sa se regaseasca in acestia, ca sa se identifice. Cel mai simplu pentru el, cel mai economic, este, asadar, sa se intoarca spre unul, excluzandu-l pe celalalt.

Luna urmatoare, copilul se va identifica si cu celalalt parinte, cu o pasiune la fel de mare. Este un proces fundamental pentru echilibrul lui psihic si un mod de a invata tot ce se poate de la parintii lui. Desigur, e neplacut sa fii cel respins sau cel ignorat, dar situatia e trecatoare. Aceasta noua interpretare a perioadei oedipiene ne permite sa nu ne panicam si sa nu ne culpabilizam.

4-5 ani: agresivitatea
Copilul devine constient de faptul ca-si poate manipula parintii, ca poate lupta impotriva unui rival sau a unui egal (un frate, o sora, un prieten) si observa rezultatul actiunilor lui agresive. Se intreaba: „ Daca tata s-a ranit la picior, este oare vina mea?“. Se face stapan peste orice!

Dorintele si temerile sunt din ce in ce mai multe: noaptea, monstrii dau tarcoale pe sub pat si sunt cu atat mai amenintatori, cu cat copilul si-a testat mai mult agresivitatea. Parintii trebuie sa inteleaga relatia dintre cosmaruri si fricile zilnice (zgomotele violente sau confruntarea cu un caine amenintator).

Trebuie sa-i arate copilului cum gestioneaza propriile temeri. In masina, mama ii poate spune fiului: „As putea sa depasesc masina asta care abia se misca, dar nu o fac. Ma abtin si nici nu-l injur pe sofer“.

6 ani: Scoala cea mare
Fiecare etapa a vietii de elev este o provocare importanta, dar in special grupa pregatitoare, perceputa drept semnul intrarii copilului in lume, patrunderea intr-un registru oficial al capacitatilor lui intelectuale.

Parintii nu mai pot interveni ca pana acum, nu mai pot influenta soarta copilului lor si nu-l mai pot proteja. Desigur, deja si-au „pierdut“ bebelusul, dar experimenteaza o noua etapa a acestei despartiri, bucurandu-se cu un pas mai devreme de tot ceea ce reprezinta scoala cea mare.

Copilul poate avea dificultati cu somnul, perioade regresive, anxietate. Daca parintii inteleg ca aceste probleme sunt legate de entuziasmul si de stresul trecerii intr-o clasa superioara, copilul nu se va simti vinovat.

10-12 ani: copilaria mare
Vine momentul pubertatii, al constientizarii corpului si transformarilor acestuia catre varsta adulta. Desi copiii cresc si incepe etapa diferentierii de parinti si a agasantului „nu!“, este un timp al fragilitatii psihologice, cand trebuie sa le fim alaturi fara a le tulbura intimitatea.

Este o perioada care cere tact maxim din partea parintilor. Acum fiii si fiicele isi declara propriile alegeri, care pot fi diferite de ale parintilor. Este o provocare pentru mama si tatal care doreau o reflectare a propriei personalitati in copil. Acesta isi afirma personalitatea, adesea zgomotos. Desi se revolta, ei au nevoie reala de limite.

„I-am acceptat creativitatea“

Cristina M., mama unui adolescent de 16 ani
„Am avut un copil cuminte si de pus pe rana. Pana cand a intrat in pubertate si adolescenta. Pana in acel moment isi facea constiincios exercitiile la mate­matica si fizica, eram toti convinsi ca va fi inginer sau medic.

Pe la 13 ani insa, a descoperit chitara. Sa te tii! Nu mai aveam ce vorbi cu el, voia sa fie lasat la scoala de muzica, zdranganea toata ziua si din cariera de viitor mare artist nu voia sa iasa! si eu si tatal lui eram speriati. Credeam ca isi va rata toata viata scolara, pentru ca nu mai voia sa studieze la fel de atent ca inainte, era setat pe «nu» si parca nu ne mai intelegeam cu el!

Pana cand am vorbit cu consiliera de la scoala lui si am fost sfatuiti sa ne relaxam. Ni s-a zis ca e o etapa normala si ca Dan al nostru are talent muzical! I-am acceptat creativitatea…“

Articol de Liviana Tane
Foto: shutterstock.com