3 greșeli de evitat când copiii simt frică
Până la un punct, copiii nu fac diferența între imaginație și realitate.
Până în momentul în care creierul lor e suficient de dezvoltat, copiii cred cu adevărat că monștri de sub pat sunt reali, că zombii se plimbă noaptea pe stradă sau că balaurii din jocurile video îi vizitează când dorm.
Acestea sunt fricile induse, ce apar ca urmare a ascultării unor povești spuse de părinți, de bunici, de alți copii sau a vizionării anumitor desene animate sau jocurilor online.
Există, de asemenea, și frici înnăscute. Acestea sunt frici cu care s-au confruntat strămoșii noștri și care au rămas înscrise în ADN-ul nostru. Câteva exemple ar fi teama de cădere în gol sau de zgomote puternice.
Nu în ultimul rând, vorbim și de fricile dobândite prin experiența directă. De exemplu, dacă ai noștri copii fac o injecție, iar întâmplarea este una neplăcută, data viitoare se pot teme de o nouă vizită la medic.
Indiferent de tipul fricii (înnăscută, indusă sau provenită dintr-o experiență), e necesar să înțelegem că frica e o emoție umană firească și că reprezintă răspunsul creierului la ceva ce ne pune în pericol, real sau imaginar.
Ce poate face diferența e cum reacționăm când copilul ne spune că îi este frică să doarmă singur, să facă un vaccin sau să se urce în tobogan.
Reacțiile noastre îi pot ajuta să-și depășească fricile sau, din contră, le pot adânci cele mai ascunse temeri.
Iată 3 greșeli pe care mulți părinți le fac, cel mai adesea din iubire și grijă, când cei mici simt frică:
- Neagă temerile copiilor.
Fie că le e frică să mângâie un câine, să doarmă cu lumina stinsă sau să-și ia sticla de apă uitată în altă cameră, copiii aud adesea: „Nu are de ce să-ți fie frică!”, „Nu e nimeni sub pat! Hai, culcă-te!”, „Băiețeilor nu le e frică de întuneric!”.
Și chiar dacă intenția noastră este de a le da curaj și încredere, efectul este altul. De fapt, cu cât negăm frica, cu atât ea devine mai mare, iar copilul se simte din ce în ce mai neputincios. Ca să nu mai vorbim de faptul că își poate pierde încrederea în ceea ce simte și poate considera că e ceva în neregulă cu el:
„Dacă mami spune că nu ar trebui să mă tem, atunci mie de ce tot mi-e frică?”
În schimb, ce putem face este să empatizăm cu copilul și să-i arătăm că-l acceptăm și când trăiește o teamă, poate nesemnificativă în ochii noștri. Îi putem spune: „Înțeleg că tu crezi că există un monstru la tine sub pat. Hai să-mi povestești despre ce-ți imaginezi!”.
Citește continuarea articolului în ediția de mai 2023 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!
