Cand parintii fac presiuni
Situatia scolara a copiilor a ajuns sa fie astazi o cursa cu obstacole. Victime ale angoaselor propriilor parinti, prizonieri ai obsesiei acestora de a reusi, ei poarta, inca de la cea mai frageda varsta, o povara ce risca sa le influenteze sanatatea si viitorul.
Orarul Iuliei, in varsta de 11 ani, eleva in clasa a cincea, este calculat in cele mai mici amanunte. Dupa ce iese de la scoala, se grabeste sa ajunga acasa ca sa-si faca temele si sa recapituleze pentru lucrarile de control. Parintii ei, medici, se intorc acasa tarziu. Iulia „intelege” ca parintii isi fac griji pentru viitorul ei dar ei i-ar placea uneori sa nu faca nimic, sa se joace cu pisica sau sa-si invite prietenele pe la ea. Imposibil. Chiar si in vacante, Iulia trebuie sa studieze. scolarii nu sunt singurii care trebuie sa suporte presiunile parintilor. „Parintii vor sa stie cum stau lucrurile inca de la gradinita”, constata Mihaela Georgescu, invatatoare la o gradinita din Capitala. „Se uita sa vada care desene au fost agatate pe perete, compara rezultatele copilului lor cu cele ale copilului vecinului… Visul lor secret? Ca odrasla lor sa fie cea mai buna, evident!”
Cultul performantei
Nodul se strange si in ce priveste activitatile extrascolare. Copiii au adesea doua, trei, ba chiar patru astfel de activitati pe saptamana. Traim intr-o societate a performantei, a reusitei sociale. Nimeni nu te intreaba „cine esti?“, ci „cu ce te ocupi?“. Parintii sunt impregnati de aceasta cultura. Spectrul somajului alimenteaza angoasa parintilor. Pentru a scapa de el, acestia mizeaza totul pe studiile si activitatile extrascolare ale copiilor.
„E adevarat”, recunoaste George, tata a doi copii, in varsta de 7 si 10 ani, „imi dau seama ca le cer mult, dar e spre binele lor. Sigur, mi se intampla sa am indoieli atunci cand ii trezesc cu noaptea-n cap ca sa se duca la meditatii. Dar presiunea asta nu e inutila. Asta-i viata, si ei o stiu. Fara munca, fara perseverenta, nu obtii mare lucru.” Astfel copii ajung sa sufere de acelasi grad de stres ca angajatii dintr-o companie. Un copil care si-a petrecut ziua la ore, care si-a facut temele si care trebuie sa se duca apoi la cursurile de vioara si de inot sfarseste prin a claca. Efortul fizic si psihologic este prea mare.
Mitul copilului ideal
Obsesia aceasta inversunata a reusitei isi afla originea si in mitul contemporan al copilului perfect, resimtit ca o prelungire narcisica a propriei persoane. Aceasta atitudine apare adesea din timpul sarcinii. Parintii fac planuri pentru viitorul copilului lor: vor sa fie cel mai frumos, cel mai inteligent. Misiunea tacita a acestui copil „ideal”? Aceea de a repara, de a compensa si de a realiza ceea ce au „ratat” parintii lui.
„Reusitele si esecurile copiilor dumneavoastra nu va apartin!” le repeta psihologii parintilor. In ciuda unor astfel de avertismente, Luiza F., in varsta de 48 de ani, profesor universitar, nu lasa garda jos. Camil, fiul ei, nu vrea sa mearga la facultate. Ar prefera mai degraba sa se inscrie la niste cursuri postliceale. „Eu sunt de parere ca sistemul universitar este formator”, insista Luiza. „si ca va avea mai multe sanse daca se tine de carte.” Rezultatul: relatia lor se degradeaza iar absentele de la ore ale lui Camil se inmultesc intr-un ritm catastrofal. In situatia asta, Luiza se invinovateste: „Cum e de asteptat”, marturiseste ea, „ma blamez intruna!”
