Cand parintii fac presiuni
| Cum sa-i motivam pe copii? |
| Sabina Botea, psihopedagog la scoala Centrala, se ocupa zilnic de problemele scolarilor: „Parintii uita de cele mai multe ori ca si ei au fost copii. Intr-una din zile, un copil imi marturisea: «Mama imi spune tot timpul ca ea a invatat mult, ca era foarte constiincioasa, foarte respectuoasa. A uitat ca a fost copil! Exagereaza! Eu nu o sa-i fac asa ceva copilului meu!» In astfel de cazuri, parintele isi fixeaza un ideal pe care nu l-a putut atinge, dar perfectionismul (idealismul) e periculos. De aceea, parintele trebuie sa fie realist, nu sa creeze fictiuni.” „O alta eroare este aceea ca parintii le atrag copiilor atentia asupra sacrificiilor facute de ei: «Muncim mult, pentru voi ne zbatem.» Dar ceea ce fac ei pentru copil le aduce multumire sau e de datoria lor? Copilul nu le este obligat in vreun fel, el nu e nevoit sa-si rasplateasca parintele. Iubirea nu este o datorie si nici un subiect de discutie. Chiar si prin modul in care isi lauda copilul, unii parinti sugereaza ca ei sunt cei care detin controlul. Un exemplu de lauda care creeaza dependenta de aprobarea celorlalti este: «Ai note mari, sunt tare mandra de tine!» O lauda ar trebui sa il puna pe copil in legatura cu propriile forte, sa ii dea posibilitatea sa se laude singur: «Aceste note inseamna multa ambitie, ore intregi de munca. Cred ca esti mandru de tine!»“ |
Libertatea de „a nu face nimic”
Traiul conform dorintei parintilor il pune pe copil in imposibilitatea de
a-si identifica propriile dorinte. Cum poti relationa cu lumea ta launtrica, daca toata energia ta vitala este pusa in slujba altuia? Copiii supusi la presiuni nu mai au timp sa se intrebe cine sunt, ce doresc, ce-ar vrea sa faca.
A-i lasa copilului un spatiu de manevra inseamna a-i oferi posibilitatea de a intra in contact cu propriile dorinte. „Atunci cand nu face nimic, copilul intra in contact cu emotiile sale“, explica psihopedagogul Sabina Botea. „Daca nu o face, aptitudinea aceasta, de care are nevoie pentru a se forma, se atrofiaza.”
Ce se intampla atunci cand un copil nu mai suporta aceasta presiune? Daca nu se simte la inaltime, renunta, ajunge sa se simta „un nimeni” si crede ca va rata mereu. Isi poarta eticheta de „elev slab” ca pe un blestem.
„Mesajele care se centreaza doar pe performanta scolara cresc vulnerabilitatea copilului”, subliniaza Domnica Petrovai, psiholog la scoala Nationala de Sanatate Publica si Management Sanitar. „In plus”, continua ea, “creste riscul dezvoltarii unor probleme de anxietate, cum ar fi teama de evaluare negativa sau teama de a gresi. Orice moment de «imperfectiune» ajunge sa fie perceput de copil ca un esec personal, care duce la scaderea increderii in fortele proprii.”
Un alt caz tipic este acela al copilului in care se investeste enorm, care este ultraperformant si foarte angoasat. Andrei, in varsta de 10 ani, isi verifica in fiecare seara ghiozdanul de mai multe ori si isi revede temele, ca sa se asigure ca nu a uitat nimic. O nota mai mica de 9 il mahneste foarte tare. Dupa fiecare lucrare de control, isi recalculeaza media. „Cea mai marunta observatie ii provoaca o criza de angoasa. Nu vrea sa greseasca sub nici o forma”, povesteste mama lui, care s-a hotarat in cele din urma sa consulte un psiholog.
A fi parinte… sau „parinte de elev”?
De cand incepe scoala, parintele pare sa se transforme in… parintele elevului si sa-si vada copilul doar ca pe un elev! „Una dintre principalele surse de stres ale copiilor sunt standardele impuse de adult, in ceea ce priveste propriul lor comportament”, aminteste psihologul Domnica Petrovai. In aceasta trunchiere a identitatii copilului isi au originea majoritatea „derapajelor” parentale. „Am fost o eleva excelenta. Am intrat la scoala la sase ani, fiindca invatasem deja singura sa scriu si sa citesc”, povesteste Miruna Z., 45 de ani, cercetator.
„Am innebunit-o pe fiica mea cu povestea asta, pe toata durata anilor ei de scoala. Urmarea a fost ca a avut mari dificultati in clasa intai si ca abia la jumatatea clasei a doua stia sa citeasca bine. Nu-mi dadeam seama ca ea sufera din pricina acestei presiuni tacite. Nu realizam ca, in loc s-o iau in brate cand ajung acasa, primul lucru era sa-i cer carnetul de note!” Lucrurile s-au lamurit abia atunci cand Miruna i-a povestit despre toate acestea unui psiholog. Acum a incetat sa-si mai streseze fiica vorbindu-i de propriile ei rezultate scolare. „Mi-am dat seama ca viata ei nu trebuie sa fie o copie a vietii mele si ca lumea n-o sa se sfarseasca daca ea n-o sa fie premianta!”
de Maria Poblete
Traducere si adaptare Sabina Dorneanu
Poze din arhiva Edipresse.
