Cand redevenim copii
Unii se mai alinta, altii redevin agresivi, ca la 15 ani. La orice varsta, in fata parintilor nostri emotiile ne coplesesc. Dar daca maturitatea ar fi chiar acceptarea propriei copilarii?
„Am jurat ca ma voi abtine, ca imi voi tine gura, dar am clacat. Weekend-ul la mama s-a terminat cu tipete si am plecat trantind usa, ca la 15 ani! De fiecare data cand o vizitez imi dau seama ca nu ma pot detasa. De multi ani dureaza situatia asta!” Carolina are acum 35 de ani si este managerul unei companii multinationale. La serviciu nu si-a pierdut niciodata calmul si simtul masurii. Dar imediat ce trece pragul apartamentului mamei sale isi pierde cumpatul. Nu poate reactiona la incercarea mamei sale de a se amesteca in viata ei personala altfel decat prin conflict. Putini adulti scapa acestor momente, cand, constient sau nu, redevin copiii sau adolescentii rebeli de odinioara.
O calatorie in timp
In primul rand, noi nu suntem doar adulti. In functie de circumstante, in noi se nasc diverse personaje. Uneori este copilul din noi cel care vorbeste, prin agresivitate sau alint, alteori chiar copilaria noastra vrea sa ne spuna ceva.
Pentru Lucia, in varsta de 29 de ani, intoarcerea la timpul copilariei e plin de delicii. „Atunci cand ma simt rau, le telefonez parintilor si le spun ca am nevoie de sustinere. Este felul meu de a zice ca vreau sa fiu alintata. Timp de doua zile stau la ei si ma uit la televizor, mama imi face de mancare si imi spala hainele. Cand plec de la ei ma simt mult mai bine. Intr-o zi un prieten mi-a spus: parintii tai nu sunt fiinte nemuritoare, ce ai sa te faci fara ei? Chestia asta m-a cutremurat, nu ma gandisem, credeam ca ii voi avea langa mine vesnic.”
Dar nu toate intoarcerile in trecut sunt la fel de idilice. In cea mai mare parte a timpului e vorba despre obligatii la care consimtim, de reprosuri, de subintelesuri, de disimulari. Tot atatea reactii la cald, de strategii de evitare sau de conflicte care marturisesc dificultatea de a se pune pe picior de egalitate.
„Nici nu stiu cum sa definesc aceasta stare de disconfort care ma cuprinde atunci cand petrec 2-3 zile cu ei”, spune Laura, 40 de ani. „E ca si cum nu as mai avea o viata proprie, cu repere clare: sotul meu, munca, prietenii. Totul se dilueaza. Sunt prinsa intre dorinta de a fi eu insami si nostalgia in care se amesteca si o anumita vina care ma face sa actionez asa cum vor ei”.
Nevoia de aprobare
A-ti infrunta parintii inseamna a te infrunta cu sentimentele, emotiile si rolurile cu care ai fost obisnuit in copilarie. Asadar suntem tulburati in primul rand de propriile noastre reactii.
„Ma simt jenata mereu de fiecare data cand imi dau seama ca am in continuare nevoie de aprobarea tatalui meu”, spune Francisca, 35 de ani. Am devenit arhitect pentru a respecta traditia familiei si nu m-as simti bine daca as face un proiect pe care el sa nu-l vada si sa-l aprobe.
„Noi cautam aprobarea parintilor sau confirmarea, multumirea, chiar si atunci cand suntem adulti, fiindca ei, parintii, sunt mereu in noi, interiorizati, dorintele lor, asteptarile lor sunt uneori, si pot ramane pana la capat, si ale noastre. Sau diferite de ale noastre. Atat de diferite, incat ajungem sa fim «altfel decat ei». Dar, fiind «altfel decat parintii», tot la ei, la parintii-din-noi ne raportam”, spune Daniela Luca, psihoterapeut si doctor in psihopatologie si psihanaliza.
„In plus, nu cautam decat ceea ce am avut candva, prima ocazie in care am simtit placere sau implinire. Aceasta nevoie de aprobare exista in noi, sub forma de amintire, de nevoie fundamentala. Exista momente de desprindere, necesare pentru cresterea, maturizarea, obtinerea independentei fata de parinti. Ca orice crestere, implica o oarecare suferinta. Depinde foarte mult de cum gestionam si noi, si parintii nostri, aceste separari, aceste treceri de la dependenta la relativa independenta”, incheie psihanalista.
