Cand redevenim copii

Dificultatea afirmarii

Poate ca uneori sunt pusi pe un piedestal. Oricum, parintii sunt o figura de autoritate in raport cu care e dificila afirmarea de sine.

Iata cum explica Daniela Luca dificultatea desprinderii: „Un individ poate fi sau se poate simti, in lumea lui interioara, inhibat, strivit uneori de personalitatea, succesul parintelui sau. Parintele idealizat, prea greu de «depasit», devine sursa de neliniste, de agresivitate, de neputinta etc. Exista si vorba aceea binecunoscuta, «la umbra marilor copaci nu creste iarba». A simti ca nu poti trai implinirea, succesele proprii, fiindca parintele tau le-a trait deplin si tu nu mai ai spatiul psihic necesar pentru propria afirmare, propria viata. E vorba despre imposibilitatea de a-ti pastra admiratia pentru acel parinte si de a te construi la randul tau, avand un model interi­or bun”. Parintii ne pot induce adesea dificultati mari de adaptare la propria viata.

La 44 de ani, Claudia H. vrea sa fie considerata de catre parintii ei o mama perfecta. „Nu le spun nimic despre obraz­niciile copiilor mei, ei trebuie sa para perfecti. Am mers pana acolo incat am umflat rezultatele lor scolare.” Pentru ca acest comportament a facut-o sa ajunga la psiholog, la cabinet si-a dat seama ca nu facea decat sa vaneze recunoasterea parintilor si ca acest efort o mentinea intr-o dependenta dureroasa fata de ei.

Un caz fericit este Iustin, de 35 de ani, care nu poate uita nici azi mandria resimtita cu doi ani in urma, atunci cand si-a anuntat parintii ca nu mai petrece Cra­ciunul cu ei. Un lucru minor, dar ce victorie pentru acest „copil per­fect”!

Spun psihologii ca trebuie sa ne intrebam daca am reusit sa stabilim relatii diversificate cu parintii nostri. Flexibilitatea in relatia cu parintii este semn de sanatate. Prin flexibilitate se intelege capacitatea de a ne replia, de a ne reintoarce catre ei pentru ajutor cand ne situam intr-o faza dificila si de a ne relua auto­no­mia atunci cind obstacolul a dis­pa­rut. Blocarea intr-un a­numit tip de atitudine arata ca ramanem cantonati intr-o relatie care nu e rezolvata.

Pentru a avansa in viata si pentru a ne cas­tiga autonomia tre­buie sa actio­nam aici si acum, nu in relatie cu cineva din trecut. Jean Paul Sartre spunea: „Nu este important ce au facut ei din mine, ci doar ce fac eu din ce au facut ei din mi­ne”, accentuand astfel asupra responsabilitatii personale.

Un pic de eternitate

Important este sa stim nu daca in­toarcerea catre parinti este buna sau rea, ci sa recunoastem emotiile negative legate de aceste momente (frica, furie, jena). Apoi, sa intelegem ce anume din atitudinea pa­rin­tilor nos­tri le-a generat in noi. Si sa gasim o aparare, desigur. De fapt, o relatie matura cu parintii inseamna sa-ti poti apara de ei ideile si teritoriul intr-o maniera ferma, dar se­ni­na. Daca ne identificam zonele de fra­gilitate, putem, daca avem nevoie, sa ne satisfacem capriciul de a ne in­toar­ce in copilarie. Intoarcerea la co­pi­larie poate de asemenea sa fie un elixir de intinerire. A redeveni copiii in raportul nostru cu pa­rin­tii care imbatranesc ne lasa iluzia opririi tim­­­pului, stergem anii care au trecut peste noi si ni se pare ca avem in fata noastra un pic de eternitate.

O relatie in patru timpi

In terapia Gestalt se spune ca relatia dintre parinte si copil are 4 etape:
1. Dependenta: Copilul este in intregime dependent de parintii sai, fizic, material, afectiv.
2. Contra-dependenta: In adolescenta deciziile se iau in functie de pozitia parintilor. Ne situam in opozitie cu ei. Contra-dependenta repre­zinta invatarea libertatii individuale prin conflict.
3. Independenta: Faza adulta care se construieste incetul cu incetul. Catre 40 de ani este atinsa autonomia, ne realizam propriile scopuri in conformitate cu propriile proiecte si dorinte.
4. Interdependenta: Dupa 50 de ani, adultii se apropie din nou de parintii lor, desco­pera beneficiile lega­turilor transgenerationale si se bu­cu­ra de aceste legaturi reinnoite.

Flavia Accorsi
Traducere si adaptare Iuliana Alexa.