Cat inteleg copiii…

Este important ca un pa­rinte sa aiba mereu grija sa prezinte alternative pentru ca, astfel, copilul sa aiba mai multe optiuni, sa fie stimulat sa ia decizii si sa invete sa se autoconstruiasca, pentru a nu deveni co­pia fidela a unuia dintre parinti. Facilitarea intrarii copilului in re­la­tie si cu alti copii, apoi cu alti adulti, intrarea lui intr-un sistem scolar sunt tot atatea cai prin care co­pilul poate vedea aceste alternative de viata.
Daca parintii nu isi asuma toate a­ceste elemente, zi de zi, ci aleg varianta de a le tine copiilor „discursuri“ educative saptamanal, lunar sau doar atunci cand descopera la acestia com­portamente indezirabile, atunci apar contradictiile intre ceea ce copiii vad ca fac parintii si ceea ce acestia din urma declara.

Pentru copilul mic, aceste contra­dic­tii duc cel mai adesea la o bulversare, mai ales emotionala, si poate chiar la conflicte interioare, pe masura ce tre­ce timpul. Contradictia e data de di­le­ma legata de ce este bine cu ade­varat: e bine ceea ce spu­n sau ceea ce fac mama si tata? Atunci apar acele observatii care, la prima vedere, par rautacioase ori critice la adresa parintilor. La copilul mic, ele nu au aceste co­no­tatii malitioase, ele doar marcheaza o stare de disconfort interior al acestuia, atunci cand constata cu voce ta­re ceea ce a observat.

La copiii mai ma­ri, scolari, de obicei, remarcile adresate parintilor se transforma intr-un fel de oglinzi ale acestora: asa te vad eu, pentru ca in acest fel te comporti, vorbesti sau iei decizii; de ce ai vrea sa fiu/ sa fac eu altfel decat tine? La adolescenti, lucrurile se complica si mai mult.“

In adolescenta

„Adolescentii incep sa nege modelul parental pentru a creste si a-si construi propriul model. Au, insa, nevoie de reperele oferite de parinti pentru a deveni ei insisi adulti, tocmai pentru a avea la ce se raporta. In aceasta etapa de varsta, daca parintii sunt si ei contradictorii (spun ceva si fac altceva), riscurile ca aceste remarci ale adolescentilor sa fie aspre, us­tu­ra­toare si critice sunt mari. Adolescentul se revolta, pentru ca nu are la ce model sa se raporteze constant (un parinte care sustine valori contextuale si numai in propriul interes nu este un model real si nu poate avea influente educationale pozitive asupra unui adolescent).

Pe de alta parte, devine furios pe propriii parinti, care ii cer lui sa faca ceea ce ei insisi nu au capacitatea de a sustine pe termen lung“. „Daca tata fumeaza, dar imi interzice mie sa fac la fel, cam ce pot eu sa fac? Sa ii spun ca e ipocrit, evident“, spune Sebi, elev, in varsta de 15 ani. A predica niste principii fara a le preciza, iata cum se decredibilizeaza un parinte.

„Asadar, copiii sunt cei mai fini observatori ai propriilor parinti. Celor care se plang de aceste comentarii, asa-zis rauta­cioase, din partea propriilor copii le-as re­co­man­da, in primul rand, sa fie atenti daca ceea ce fac si ceea ce spun zi de zi se afla in concordanta (dincolo de prezenta sau absenta fizica din context a copiilor).

Apoi ar trebui, sa nu le tina copiilor cursuri de morala: asa e bine, asa e rau. Cel mai facil model de urmat este cel observat de catre copil in comportamentul cotidian al pa­rin­ti­lor sai. Concluzionand, se poate spu­ne ca si parintii au de invatat de la odraslele lor: daca primim remarci usturatoare de la copiii nostri inseamna ca a venit mo­mentul sa ne ui­tam putin la noi insine si apoi sa mer­gem mai departe in in­cercarea de a ne educa propriii copii…“, detaliaza Silvia Roxana Stoica.

Stéphane Clerget in cartea sa, Criza adolescentei. Cai de a o depasi cu succes, aparuta la Editura Trei scrie: „Devotamentul si admiratia copilului fata de parintii lui sunt inlocuite la adolescenta cu o mare deziluzie. Pentru a­dolescent, parintii nu ii mai apar ca fiind omni­potenti. Se va se­para treptat de ei atat in plan fizic, cat si la ni­vel emotional si intelectual. Se des­prinde si de universul sau amical si familial. Relatiile anterioare sunt pri­vite dintr-o noua perspectiva. Isi schimba de asemenea conceptiile, cre­dintele, mo­ra­la, senti­men­tele, do­rintele, dis­po­zitia, mecanismele de aparare im­­­­potriva angoasei, felul de a gandi si de a iubi.“ Iata de ce e adesea dificila relatia cu fiul sau fiica adolescenta. Dar trebuie stiut ca afectiunea si rabdarea restabilesc relatia.

IDEI-CHEIE
–  Copiii invata din ceea ce parintii fac, nu din ceea ce acestia „predica”.

–  Nu subestima niciodata „subtilitatea” perceptiei copilului. Este mai fin observator decat crezi tu.

–  Adapteaza-ti discursul fiecarei varste si fii atent/a la ceea ce simte si traieste. Nu interveni doar atunci cand observi abateri.

Editare: Irina-Gabriela Buda si Catalina Cristescu
Foto: Guliver/Getty Images, shutterstock.com