Confesiuni: Noi, Disfunctionalii…

Familiile sunt, de multe ori, niste cuiburi de suferinta pe termen lung. Copii pentru care parintii nu au avut vreo atentie speciala, dar care cer recunostinta, sau copii care au avut de toate si totusi au luat-o razna. Sunt foarte multe variante de a te pierde de ai tai. Iata doua dintre acestea, povestite de doua cititoare.

„Copil fiind, cand parintii mei au divortat, am trait sentimentul neputintei, dar si pe acela de «a nu conta». Nu conta ca sunt afectata sau ca tata pleca. Trebuia sa ma repliez, sa fiu alaturi de mama, tata sa fie «rau» si sa fiu de acord cu asta.

Pentru mine, tata era semiprezent si cand era in familie. Dar imi spunea povesti si imi aducea mereu dulciuri. Iar, la salariu, primeam 100 lei in bacnote noi, asta imi amintesc. Si sunt amintiri care au ramas cu mine. Pe cand, cu mama, de cativa ani incoace, tot imi amintesc ca nu prea am amintiri.

Am fost crescuta de bunica mea din partea mamei. Pentru mine, ea este mama mea. Cu ea am toate amintirile. Locuia aproape de parintii mei, iar apoi s-a mutat cu noi. Ea stia daca mananc, daca mi-am facut temele, daca am haine curate sau daca sunt trista.

Mama ma corecta mereu. Pe mama o faceam de ras daca imi era frica la doctor, iar cand ma certa, daca plangeam, imi spunea ca joc teatru. Asta imi amintesc. Pe tata l-am revazut la 18 ani, dupa zece ani de absenta totala.

Are o familie noua, dar in care am fost primita frumos. Ma inteleg bine cu sotia lui. Tata mi-a lipsit, iar acum, dupa 18 ani, inca mai recuperez cu el timp pierdut. Si mama s-a recasatorit. Calatorea des la Bucuresti si stiam ca are treaba, dar si ca se intalneste cu cineva.

Aveam 17 ani cand a venit intr-o zi cu un domn si ne-a anuntat, pe mine si pe bunica mea, ca au hotarat sa se casatoreasca. Am avut un soc. I-am felicitat pe jumatate, apoi m-am dus la baie sa ma spal pe fata pentru ca incepusem sa plang.

Mama a venit dupa mine si m-a rugat sa nu ii fac o scena. Nu stiu ce a urmat. Nu am facut o scena. Doar stiam deja ca nu contez.

Nici tata, nici mama nu mi-au fost alaturi. Oricat de greu mi-ar fi, nu am pe cine sa ma bazez. Cu mama, pot povesti trivialitati si vrea sa fie la curent cu viata mea, iar tata nu se incarca cu problemele mele.

Ocazional, cel mult, doar tata, ma mai ajuta financiar. Dar pentru asta exista reversul: «La varsta ta alti copii isi ajuta parintii».

Le-a lipsit cu desavarsire responsabilitatea parinteasca, evident, si dragostea. Iar eu cred uneori ca m-am impacat cu trecutul, alteori, nu. Recent, mama mi-a refuzat rugamintea de a ma ajuta sa ma mut in garsoniera bunicii mele, care a murit acum doi ani.

Stau cu chirie si nu mi-e usor. Dar mi-a replicat cu «eu nu vreau sa stai acolo. In casa aia nu o sa-ti fie bine, iar tie si asa iti merge rau». Mama crede in blesteme sau le invoca pentru a-si ascunde adevaratele intentii. Casa noastra a pierdut-o la un camatar. Casa bunicii poate fi o sursa de bani. Eu nu contez.

M-am luptat si ma lupt in continuare sa contez pentru mine. Desi, uneori, am impresia ca nu reusesc. Cred ca te rodeaza anumite experiente si iti imprima o miscare din care este dificil sa iesi. Uneori pot, alteori – nu.

Atunci cand mi-e teama sa nu fiu parasita de un partener, nu reusesc. Si nici cand ma gandesc cum sa ma port si ce sa fac pentru a fi placuta.

Nu stiu cum e sa te iubeasca cineva pentru ca esti. Atat. Incerc inca sa invat eu cum sa o fac. Si cred, cu toate exemplele negative, ca am avut noroc. Am avut-o pe bunica mea si, astfel, am avut mereu o familie.“

„Cred ca, in viata, fara voia noastra, suntem colectionari de «bagaje». Cele pe care le primim de la mama, de la tata, si cele pe care ni le mai pun in carca si propriile noastre experiente.

Cand facem copii, le dam incarcatura, mai usoara sau mai grea, iar ei, la randul lor, trebuie sa se descurce cu «bagajele». De aceea, ma gandesc daca nu cumva ar fi benefic sa mergem la terapie inainte de a deveni parinti.

Sa ne rezolvam toate problemele, sa fim «curati» emotional… La mine in familie, «bagajele» au intrat in categoria celor de cala.

O bunica neglijata si tratata rau de mama ei a construit ulterior un cult al familiei si a devenit mult prea protectoare. Una dintre fiicele sale a devenit dependenta de ea si de aprobarea ei (nu a indraznit sa divorteze ani buni pentru ca ii era rusine de ceea ce ii va spune mama), cealalta – rebela.

Dependenta, mama mea, a refacut si cu mine aceasta relatie. Desi m-am luptat, fara voia mea am preluat modelul familial. Dupa ce ea a murit, cautam aprobarea in alta parte, de la prieteni. Pana cand am realizat mecanismul si am lucrat cu mine.

Tata nu a avut un model masculin stralucit. Bunicul a fost, practic, inexistent pentru cei doi copii ai sai, nici eu nu l-am cunoscut. Poate nu e de mirare ca relatia mea cu tata este mai mult decat deficitara. Cumva am reluat legatura, dar vorbim rar si ne vedem si mai rar.

Nu m-am simtit niciodata vinovata, nici in copilarie, iar asta cred ca m-a ajutat mult. Oamenii nu se schimba decat daca vor ei, degeaba incercam noi, de aceea, cel mai important este lucrul cu sine.

Sa ne dam seama de «mostenirile» primite, de diagnosticul familiei, si sa incercam sa traim cat mai frumos, fara sa ne lasam prinsi in capcanele din trecut.

Pentru ca acestea au ecou si in relatia de cuplu, cu prietenii, cu colegii de serviciu. Iar, in final, ei nu sunt vinovati pentru istoria noastra.“